Lumi paralele

Suntem in aceeasi incapere, si totusi in universuri paralele.
Eu ma gandesc la El. Tu te gandesti la mine.
Eu ma concentrez la ce am de facut maine, la oamenii pe care trebuie sa-i sun, profesional. Tu te concentrezi pe curbele mele.
Eu incerc sa nu se vada in ochii mei ca nu-s aici. Imi desfac clestele care-mi tine parul, se revarsa, si-l las sa-mi invadeze fata. Pari incantat, iti place parul meu…. Mai devreme, mi-a venit sa plang pe infundate, in perna, dar mi-a fost teama ca ai sa vezi si ca n-ai sa intelegi, ca ai sa pui intrebari, ca o sa trebuiasca sa incropesc un raspuns. Asa ca mi-am retinut lacrimile. Acum incerc sa-mi ascund privirile in suvite, ca sa nu trezesc intrebari.
Mi-e greu sa fiu aici, sa simt mangaierile,  corpul meu e revoltat si salbaticit. Imi vine sa ma scutur ca un cal naravas si sa trantesc calaretul, si apoi sa o iau la galop spre pustietati. Pana una-alta, imi scutur doar coama, imi urmez gandurile si incerc sa ma abtin. Jumate cal, jumate inger, ce creatura…. Un an…

Te revolti, la un moment dat, si ma intrebi ceva destul de incomod. Raspund in doi peri si fac un mic efort. Sincera sa fiu, nu stiu de ce il fac. Din politete? Din sila de explicatii? Din…..? Nu mai conteaza. Eu ma gandesc la el. Tu te gandesti la mine. Iti spun: “sunt frumoase lampile“. “Da, ar trebui sa le schimb abajurul.” Este o discutie suficient de banala, intrerupe restul. Ma intrebi ce as vedea pe peretele acela. As pune tablouri? daca da, cate? Dar in spatele usii? Ce ar merge in spatele usii? O comoda. Sau un raft cu carti, sugerez eu. Chiar mi-l si inchipui. “Da, ar fi bine un raft cu carti, dar… nu am carti.”
Ma prefac ca nu ma mir, si ca nu-mi pasa de subiect, ca si cand nu asta vad prima oara cand intru intr-o casa, ca si cand nu de asta mi-ar pasa primordial, si intreb, la fel de imperturbabila: “Cum n-ai carti? de ce n-ai carti?
Pentru ca nu mai dau bani pe ele, ce citesc, citesc pe computer.”
Si inainte, n-ai avut carti inainte?” cu ton de conversatie, si atat, lejer dezinteresat.
Ba da, la parinti, dar apoi le-au pus in pachete, le-au dus la tara, acum mi-e teama ca miros.”
Ma stramb, iar imi vine sa plang pe infundate. Iti spun atunci, cu un ton neutru, ca am 1000 de carti in casa si ca nu ma vad renuntand la ele, in ciuda lipsei de spatiu. Ca mai degraba as arunca pantofi sau rochii decat carti. Nu, clar, nu as putea trai fara carti…. Imi ascund iar privirile in par.

Eu ma gandesc la el. Tu te gandesti la mine.

12 comments on “Lumi paralele

  1. “26 martie. Retraiesc, pas cu pas, (a mia oara? a zeci de mia oara? cine mai stie?) orele premergatoare avionului. Acelui avion. Le retraiec mai tare, mai ales ca se implinesc doi ani. Mai tare decat miile de trairi intermediare, desi fiecare dintre aceste transfigurari are forta ei. Fiecare clipa contine o retraire a acelor momente. Nu, nu ma gandesc la asta. Face parte din mine, indestructibil, intrinsec, fratie de cruce, care nu se va putea dezlaga decat prin moarte, intre mine si acele intamplari. De pe 26 martie incepusem sa nu mai dorm. Imi amintesc ca atunci cand am ajuns sa pun capul pe o perna, in sfarsit, eram deja la Ortiz, si nu dormisem de 72 de ore. De excitatie. De asteptare. De iubire. Si intre timp se intamplase magia de a-ti intalni privirile, miracolul de a-ti simti atingerea. Daca ar trebui sa ma damnez pentru acele clipe, as fi facut-o fara sa stau pe ganduri. Si as face-o oricand.”

    (Tuesday, April 02, 2002 10:42 PM)

    (ma doare pe mine, de fiecare data, recitind)

    Eva…

    • Of, Doamne Dumnezeule, iar ai gasit scrisoarea aia?
      …..

      sunt la fel de intensa si tragica in scrisori, astazi…. 🙁 complicat, greu, teribil. Sunt scrisori din alta lume, de dincolo de timp

  2. Am recitit-o noaptea trecuta, la fel de paralizata de emotie ca in timpul primei lecturi, ca si cum n-as mai fi citit-o niciodata pana acum, ca si cum ieri mi-ar fi parvenit, nu in urma cu mai bine de un deceniu.

    Am citit plangand, (inevitabil, ca de fiecare data, matematic exact) urmarind-ti pasii pe traiectoriile acelea, prin aeroporturile acelea, printre durerile acelea si, ca de atatea alte ori, cu fiecare rand citit mi-am dat din nou propriul suflet pe razatoare, l-am laminat, am ajuns din nou la esenta, la incandescent…

    N-o gasesc eu, ma gaseste ea pe mine, de data asta a aparut dintr-un cos facut din frunze de palmier, din stanga chiuvetei deasupra careia o oglinda uriasa acopera tot peretele iar deasupra oglinzii un sir de becuri care habar n-am la ce-mi trebuie luminatie de bal in sala de baie, in fine!

    O pun intr-un loc sigur, sigur de tot, apoi uit unde am pus-o si ea reapare asa cum nu s-ar lasa gasita daca ar fi sa rascolesc toata casa, prin toate cutiile mele cu “maimute”, printre maldarele mele de scrisori, printre fotografii, printre intamplarile mele, ale prietenilor, ale familiei mele, ale anilor care s-au scurs intre timp…

    Nu stiu cine o sa ma inmormanteze, nici macar nu-mi pot vizualiza propria mortalitate (cine poate?!) dar cand voi sti ca se apropie voi aranja sa fie ingropata impreuna cu mine.

    Am adormit plangand, cu ultimul gand inaintea somnului (care a venit greu, aproape de dimineata – si, “ah! culca-te, ti-e somn si uite, la tine s-a facut deja ziua, ies tramaiele din depouri”

    M-am trezit la un moment dat ca sa constat ca mi se mutuse conecsia la net pardon de expresie si n-ai vazut nimic daca nu m-ai vazut pe mine de-a busilea, cu ochii umflati de plans si de nesomn, pe burta, in coltul de sufragerie in care am masa cu televizorul deconectand modemul, controland cablurile, setarile, LAN-ul, bumbacind-l (prin telefon) pe tech supportul de la compania de cablu (la 7 dimineata, cu periuta de dinti intr-un colt al gurii si cu o tigare, arzand, in celalalt), cu cateii topaind-mi fericiti pe spinare, gandind, probabil, ca ne jucam de-a hotii si vardistii. Am fixat-o singura pana la urma (conecsia), boul ala zicea ca-mi vede modemul online dar ca nu intelege… in fine, vorba “omului”: zi-mi repede ceva haios, fa-ma sa rad inainte sa-mi vina sa-mi pun latul de gat.

    ps: Hope a murit acum doua luni, a paralizat intr-o noapte, in pat, alaturi de mine, dimineata am dus-o la veterinar, i-au facut o injectie… (ultima, definitiva!)

    …iar pe distrusul asta mic care a inlocuit-o si caruia o sa-i trag imediat vreo cateva pe spinarea aia de chihuahua mic si afurisit (a facut un maldar de servetele roase, cat am scris, in mijlocul sufrageriei, de plictiseala ca nu-l bag in seama), il cheama… Georgio! ca wtf: ce om normal la cap boteaza o minusculitate de pitic de catel… Georgio? L-am luat de la azilul de catei (gata boteza), intorcandu-l dintr-un mars triumfal catre fabrica de clei de oase.

    Cam atat pentru azi, mi-a fost rau la munca, de nesomn, de rememorarea unor dureri recurente, am capul umflat cat un cos de gunoi plin de servetelele lui Georgio, ma intind pe canapea si poate reusesc sa adorm devreme, poate nu…

    pe curand

  3. dupa ce am citit asta, mai ca-mi vine sa nu mai scriu nimic niciodata in viata.
    Te imbratisez adanc, Flory.
    imi pare rau de Hope, dar sigur e intr-o lume mai buna, in paradisul cateilor

  4. Nu as putea nici eu trai fara cartile mele, desi computerul imi ocupa o mare parte din vreme. Nu renunt la carti. Ma bucur ca te-am citit, ca de fiecare data.

  5. “Suntem in aceeasi incapere, si totusi in universuri paralele.”

    “…cu fiecare rand citit mi-am dat din nou propriul suflet pe razatoare ”

    ……………

    “….. toate-s vechi si noua, toate…”

    Excelsior

  6. Aaa… nu este cazul…
    Fiecare traim in dreptul nostru….
    Doar constatam…. natura umana… universalitatea sa!!!

    Excelsior

Te ascult