Un patratel de ciocolata

Am stins lumina si brusc, desi incercam sa adorm, m-a podidit plansul. Ca si cum, cu lumina aprinsa, as fi incercat sa fiu retinuta, decenta, politicoasa, sa tin in mine (naiba stie ce!). Ca si cum intunericul imi permitea sa ma dezvalui. Am plans, pe infundate, ca si cand mi-ar fi fost teama sa fac zgomot, sa trezesc pe cineva…. Apoi, a trebuit sa caut o batista. Si sa beau apa… Si… am aprins lumina.
Mi-am amintit imaginea cu ciocolata. Parabola cu ciocolata, creata de mine acum mai mult de zece ani. Spusesem atunci, fara drept de apel: daca intr-o zi as fi bolnava, si as afla ca nu mai pot manca ciocolata pentru ca mor, as prefera sa nu mai mananc deloc decat sa mananc cu ţârâita. Nu as putea manca “un patratel”, si sa ma abtin. Mai bine o scot complet din viata mea. Nu e, si gata.
Ciocolata, nu intamplator bagata in metafora asta, ca un lucru care imi place dincolo de orice. Spuneam asta in 1999, nu ca ar avea vreo importanta. Si eram convinsa. Si mai sunt.

Numai ca acum… Ei… mi s-a luat candva ciocolata. Mi-a fost rau, am simtit ca ma duc,… am trait. Si apoi mi s-a dat un patratel. Si m-am bucurat, l-am savurat. Si apoi un patratel… si tot asa… Ma obisnuiesc patratel cu patratel… N-as fi crezut asta. Si nu, n-am puterea sa las ciocolata de tot. Si nici nu-mi doresc. Iubesc ciocolata asa cum e. Chiar o farama…. N-as fi banuit asta despre mine. Si nu vreau sa o las. Sunt legata trup si suflet de ciocolata asta, picul asta pic.
Da’ asta nu a impiedicat ca am plans pe intuneric. Si ca am aprins sa caut batista, sa beau apa… sa….

Te ascult