Astazi am primit o felicitare de Pasti de la mama. In cutia postala, desi stam la 5 minute distanta si desi vorbim de 4 ori pe zi la telefon. Mi-a luat cateva secunde bune sa inteleg ce e cu plicul. Scria pe el adresa mea si adresa lor, si …nu intelegeam cine ne scrie cu ambele adrese si cum a ajuns asta in cutia mea postala, printre facturi si calendarele electorale ale lui Prigoana. Apoi, am inteles brusc. Imi scrisese. Scrie mereu celor dragi… Asa imi amintesc ca facea din copilarie.
Mama stie (instinctiv) lectia cu scrisorile… {<In fiecare dimineata, consulti patru mesagerii: robotul telefonului de la domiciliu, pe cel de la birou, casuta vocala a mobilului si email-urile de pe iMac. Numai cutia de scrisori iti ramane goala, in disperare. Nu mai primesti scrisori de dragoste. N-ai sa mai primesti niciodata foi de hartie acoperite cu o caligrafie timida si udate de lacrimi, parfumate cu dragoste si indoite cu emotie, cu adresa copiata grijuliu pe plic si purtand o atentionare pentru postas: “Nu-ti rataci drumul, o, postasule, du-i aceasta importanta epistola destinatarului atat de dorit…” Oamenii se omoara pentru ca posta nu le mai aduce decat pliante publicitare.>, Frederic Beigbeder, 199.000 lei}
Si atunci sa ma mir cu cine seman? Sa ma mai mir de ce respect cuvantul scris, sa ma mai mir? Sa ma mai mir ca scriu? Si, tot aceasta misiva mi-a rechemat si amintiri mai putin “convenabile”, mai putin agreabile. Prima felicitare de “La multi ani”, de ziua mea, de la tata, a venit la 27 de ani. Locuiam in Franta… Am plans atunci, privind plicul, care ma facuse sa-mi dau seama ca e PRIMA. Prima, la 27 de ani.
A fost destul de complicat, si inca mai este… Si are, fara indoiala, legatura, cu raspunsul la alte intrebari care mi se pun si care invariabil, imi provoaca emotii puternice…
