“Nu stiu sa nu fac nimic”

Discutand, imi spune: “Nu stiu sa nu fac nimic“. Pe cuvantul tau? Ba stii, ai fi surprinsa sa vezi ce bine stii! Insa am fost crescuti (ca sa nu folosesc cuvantul “indoctrinati”), in cultul muncii. Cica: “Munca innobileaza. Munca inalta. Munca salveaza.”

Si eu am crezut foarte mult timp asta, si aveam o spaima deosebita de perioadele fara munca…  De ceva timp, insa, am descoperit ca nu, existenta omului nu e validata doar prin munca. Uneori, munca nu-i suficienta ca sa justifice o existenta, alteori nu este necesara. Nu suntem dependenti de munca, desi suntem educati sa fim, si credem atat de tare in dependenta asta incat nu putem sa ne inchipuim altfel. Respect cu adevarat munca, dar nu cred ca dincolo de ea sunt mai putin eu.

“Am nevoie sa muncesc ca sa castig bani pentru a trai” este o fraza corecta, aplicabila in majoritatea cazurilor. “Am nevoie sa muncesc ca sa traiesc” e o prescurtare “partizana”, care duce la confuzia ce ne e cultivata in minte.

Iar a nu munci nu inseamna a sta. A nu munci inseamna a nu munci, atat. A nu munci inseamna, de la caz la caz, a calatori, a scrie, a invata limbi straine, a dansa, a picta, si inca mii de alte lucruri pe care un om si le poate inchipui. Aceste preocupari pot fi si utilitare (caz in care se transforma in munca), dar pot si sa nu fie…

Mi se pare ca dependenta excesiva de munca este si ea o deviatie, o “boala”, o suferinta, ascunde un dezechilibru. A simti nevoia sa fii validat, ca individ, prin munca, inseamna un punct slab.

Eu as “face nimic” cu mare talent, daca as avea o renta 🙂
Nu-mi place sa fiu intretinuta, n-am fost niciodata si nici nu voi fi, consider ca dependenta financiara de un alt individ este cel putin periculoasa si dauneaza si notiunii de cuplu. Insa, daca as avea o renta, “as face nimic” cu delectare… In cazul meu, asta ar insemna ca in principal, as citi, as scrie, as calatori…
Imi iubesc meseria, am norocul sa fie si pasiunea mea, si sa muncesc cu placere si dedicatie, aproape fara sa-mi dau seama ca asta “este munca”, dar asta nu inseamna ca fara, nu exist… Ma bucur ca un copil de fiecare proiect reusit si sunt constiincioasa si implicata, dar asta nu inseamna ca n-as putea “sa stau” 🙂 Sa citesc, sa scriu, sa calatoresc, sa invat 20 de dansuri, sa invat inca 5 limbi…

11 comments on ““Nu stiu sa nu fac nimic”

  1. Te susţin! Şi aştept cu înfrigurare ziua în care voi câştiga la loto. Munca este un mijloc, nu un scop. Ca în majoritatea cazurilor, muncesc ca să am bani să mă întreţin. Dar asta mă împiedică să fac, aşa cum aş dori, ceea ce îmi place: să citesc, să călătoresc, să scriu, mai ales. Nu aş avea niciun regret să nu-mi mai fac meseria, pe care, ca şi tine, o iubesc. Iar faptul că o iubesc mă ajută să muncesc. Dar, da! Aş renunţa fără regret. Şi aş fi productivă pentru mine. Iar în timp, poate, aş fi şi pentru societate. Salut articolul tău! L-am citit cu drag şi cu plăcere! Şi mi-e dor de tine… 🙂

  2. Corect, si da, iti sustin principul santos de gandire. Pentru prima data-n viata,dupa ce s-a nscut copilul, nu m-am simtit vinovata ca nu muncesc la modul real, sa ma trezesc dimineata sa merg la birou, asa cum am facut-o inca de la 18 ani, si dupa eram incarcata cu job, facultate si restu’. Toata lumea ma intreba si cand “treci la munca”, de parca acu as sta, dar pentru prima data m-am bucurat si de altceva decat responsabilitatea jobului, muncii profesionale. Am momente cand ma educ sa nu -mi iasa la iveala apucaturile de constinciozitate si sa ma vad martira facandu-le pe toate, cand nu-mi doresc asta. Credeam ca nu stiu sa fac altceva decat rutina cu care am fost educata, sa muncesc sa muncesc, concediul rar a fost prietenul meu, nu-mi gaseam locul in concediu, abia asteptam ziua cand se termina concediul, sa pot sa merg la job sa ma simt utila, uitasem sa ma bucur de maruntisuri si de stat degeaba….sa muncesc lenevind.

    • Asa e, Iulia. Nu trebuie sa te simti vinovata ca ai simtit asa. Asa am simtit toti, asa ne-au crescut. In cultul muncii.
      Nu spun ca e rau. Spun doar ca, desigur, trebuie sa respectam munca, dar sa invatam ca noi ca si indivizi, valoram si altceva decat asta.
      Evident, nu incurajez si nu admir trantorii, se subintelege, sper 🙂
      Te imbratisez si ma bucur ca ai gasit idei pe placul tau.

  3. “dependența” de muncă e o altă intimă justificare a timpului personal… orice justificare are o roșeață dubioasă în obraji 🙂

  4. Stau de ceva vreme pentru că…pentru că stau. Poate pentru că nimeni nu are nevoie de mine şi, uneori, pentru că sunt “bătrân” şi aş face notă discordantă. Mă rog, să nu exagerăm, nu sunt în situaţia în care să nu produc nimic. Dar stau. Nu cred că vin rapid zilele în care să găsesc de lucru aici. Dar în perioada asta mi-am terminat cartea, mi-am reaşezat viaţa pe nişte drumuri pe care nu credeam că o pot pune şi, mai ales, mi-am făcut ordine în suflet. Treburile acestea nu puteau fi plătite de vreun salariu.
    Na, o veni cândva şi vremea lui, dar să nu exagerăm, nu mor fără el, măcar pe moment 🙂

    • Si e bine sa stai.
      A-ti pune ordine in viata, in ganduri, in suflet, in drumuri este nepretuit. Si este cea mai importanta munca.
      Nu cred ca suntem facuti sa muncim cu orice pret. Suntem doar conditionati, de mici…

  5. Munca innobileaza, de aia in romania noi nu avem nobili.
    By the way, intretinuta esti si asa…numai ca tie ti se pare ca munca depusa pentru a te intretine iti ofera un grad de libertate. Alegerea fiecaruia.

    • :))) esti dur.
      Cum adica sunt intretinuta? :)) arata-mi-l sau arata-mi-o mie pe aia care ma intretine… sa vad eu ce-i fac 😀
      Lasa-ma cu munca, am zis prea bine ca munca e o indoctrinare, eu exist si dincolo de munca, nu consider ca trebuie sa muncesc ca sa exist, ma implinesc cu totul altfel.
      Of. Acum suna filosofic, asa, dar eu chiar am pretentia ca sunt un om liber. Si ca fac ce multi oameni nu-si dau voie sa faca.

Te ascult