Franturi de drum

Am dormit aproape tot drumul Suceava-Bucuresti. Cinci ore. M-a lasat, desi, de obicei, nu ma lasa, de obicei ma zgandareste, ca sa vorbim, sa sporovaim.
Si-a dat seama ca nu-s bine. Dincolo de raceala pe care reusisem sa o fac, din plin, in prima seara, la Suceava, iesind in bluza in curtea hotelului, ma simtea ca nu-s bine. O mahnire adanca pe suflet. Nici nu-i spusesem ce, de ce, desi eram cu el in masina, la dus, cand aflasem frumoasa veste. Mi se cernise sufletul instantaneu, mi se crispasera colturile gurii, mi se intunecasera ochii. Si totusi, nu spusesem nimic. Cu un fel de resemnare in fata loviturilor vietii. Eram doar foarte preocupata… rasul mi se modificase. Nu mai putea fi atat de cristalin. Dar era bine ca nu eram la volan…
Cu ironie, viata imi aducea, in aceleasi momente, in fata oameni [care sa ma ajute, care sa ma agaseze], iar eu nu doream decat sa stau intr-un colt, sa-mi ling ranile. Si sa plang, eventual. Insa n-am plans nici pana azi. Probabil, plangand, mi-ar fi putin mai bine….

N-a fost o uluiala, a fost o deceptie amara. N-a fost o mirare, pentru ca undeva, in mine, ascuns intr-un colt intunecos, ma gandisem la asta. De ce ma gandisem? Pentru ca “a pune binele inainte” mi se pare ceva searbad, daca nu e bazat pe argumente. Pentru ca… nu de multe ori, dar de cateva, relevante, mi se mai intamplase ceva similar, in istoria asta. Pentru ca, ei bine, pentru ca luciditatea si spiritul meu matematic ma obliga sa gandesc toate variantele. Deci nu, n-a fost o mirare. Insa a fost o mahnire intensa. O durere profunda, scurta, adanca, ca o lovitura de cutit bine aplicata. Fara prea mari artificii. Scurt si adanc.

Mai ales pentru ca pusesem mult suflet, foarte mult. Si al meu si al mamei, pe care o rugasem ceva, pentru mine, fara sa-i dau explicatii. Se mirase, dar a tacut, daca a vazut ca nu-i raspund la intrebari.

Dupa veste, am continuat conversatia, in masina, desi cu vocea schimbata. Nu i-am spus, desi, fiind prietenul meu bun, de peste 8 ani, ar fi inteles. Dar unele lucruri sunt ale mele si nu stiu, parca nu simteam… Insa a simtit cotitura, starea mea schimbata. A incercat sa fie tovaras bun, si asa a si ramas, pe parcursul zilelor. M-a aparat si de o intruziune nedorita, sambata… cavaler perfect.

Iar duminica m-a lasat sa dorm in masina. Cu exceptia catorva momente, cand ma trezeam, am dormit. Un somn chinuit si rau. Chinuit de boala si de ganduri. Iar cand ma trezeam, primul meu gand, gri-negru era…. imi reaminteam, si primeam din nou lovitura. Si-atunci preferam sa ma scufund instantaneu in somn. De boala si de dorinta de a uita, de a trece in vis.

Ajunsa acasa, pustiita… nu ma gandeam sau incercam sa nu…
Pe de alta parte, au mai fost momente. Eu insami mi-am spus, in toamna, am stiut ca va fi anevoios drumul, dar ca fie ce-o fi, si cat de lung si complicat imi va fi el, acesta este drumul pe care doresc sa o apuc, si nimic nu ma va abate de la el. Si nimic n-a schimbat hotararea aceasta, si nici lucrurile pe care le port in suflet. Si tocmai, pentru ca sunt consecventa, si hotarata, si fidela…

Incerc, acum, doar sa-mi vindec raceala.

2 comments on “Franturi de drum

    • Uf, nu ca ar constitui vreo scuza {de genul “tovarasa, nu mi-am scris lectia pentru ca…}, dar uite, nici eu n-am mai scris de o luna. Am fost peste munti si vai, de nenumarate ori…
      Ma tin de cuvant, curand!

Te ascult