Imi dau seama ca, in mod straniu, am o stare zilele astea mai mult “ingradita”. Parca mi-a pierit bucuria, iar asta stiu doar eu, pentru ca , exterior, arat vesela, destinsa si puternica. E cam devreme dupa vacanta sa fie deja oboseala. E o stare care-mi displace profund. Si nici sa ma plang nu-mi place. Tendinta ar fi sa ma “inchid”. As vrea sa citesc ceva si-mi dau seama ca sunt putini oameni pe care-i citesc cu placere, putini oameni destepti pe care ii admir. (teribila lume!) As vrea sa scriu ceva, si simt ca sunt prea frenetica si prea exterioara, ca nu am starea de a ma aseza de-adevaratelea si a ma concentra pe un subiect. As vrea sa astept soarele, si, desi el iese in fiecare zi, parca nu-mi este suficient. O sa treaca, e un stres de moment. Incerc sa nu ii identific cauza. Mi-e prea teama ca stiu de la ce mi se trage.
In plus, zilele trecute, m-a pus naiba sa recitesc texte de acum ceva timp, si mi-au produs un efect atat de puternic ca nu puteam sa adorm, desi eram obosita moarta. As vrea ceva bun si frumos, si nu am si nu stiu, si parca de fapt n-am chef.
E o stare de ne-stare. Parca nu ma mai bucura nimic cu adevarat, parca nu mai savurez nimic (eu care sunt “carpe diem”, chiar nu ma recunosc). Parca sunt legata de maini si de picioare cu niste sfori invizibile, dar atat de teribil de dure, care nu-mi lasa libertate de miscare. Nu mi-e nici de… nici de… Si in definitiv, nimic. Nici sa gatesc, nici sa…
Reset.
