Mirandolina nu e Eva

Nu, in mod foarte clar, eu nu-s Eva. Si n-am fost niciodata Eva, era o simpla iluzie. Care Eva, va intrebati, probabil? Eva, personajul principal feminin din romanul “Fiul risipitor”al lui Radu Tudoran. Acea Eva, simbolul absolut al sacrificiului  (ca aia nu mai e dragoste…)

Candva, demult, o prietena buna mi-a spus ca eu seman cu Eva. Nu citisem cartea, am fost curioasa, am cautat-o si am citit-o. Fie ca eram eu mai mica, prea romantica, fie ca m-a prins intr-un moment al vietii cand eram tentata sa accept, mi s-a parut si mie ca seman cu Eva, desi nu-mi doream acest lucru (ca zau daca e de bine sa stai si sa astepti toata viata o himera, sa iubesti un EL care vine si pleaca, si revine in cele mai nepotrivite momente, sa-ti distrugi viata de fiecare data cand el apare ca sa mergi cu el, nu se stie pentru cat timp, sa nu indraznesti nici macar sa intrebi nimic, si sa o tot iei de la capat…  ce calvar! un Sisif feminin, indragostit, nu stiu nici macar daca demn de plans…). Ei bine, de atunci nu am mai recitit cartea. Doream mult s-o recitesc acum, in perioada asta (mi-era important acum, ca reper), asa ca a facut parte dintre cartile luate in vacanta.

Concluzia? Aiurea, nu-s nicio Eva.
Adica, sa explic: intr-o masura, sunt foarte Eva. In masura in care iubesc complet, definitiv, fara limite, in masura in care plasez dorintele fiintei iubite mai presus de dorintele mele, da, sunt Eva. In masura in care sunt feminina si fericita de feminitatea mea si de starea mea de femeie, in masura in care ma las condusa si supusa de cel pe care-l iubesc, da, sunt Eva. Si stiu ca sunt asa, dintotdeauna. Iubitul meu, un om important in viata mea, ma numea “ma geisha du Danube” (gheisa Dunarii). Si era un om care stia ce inseamna femeie supusa. Era nascut in Franta, dar era armean, ambii parinti se refugiasera in Franta de genocid. Civilizatiile din zona aceea geografica chiar cultiva imaginea si locul femeii supuse, asa incat, din gura lui, epitetul acela chiar are greutate dubla, iar el nu era genul sa se joace cu cuvintele. Relatia noastra a fost importanta, lunga si intensa. Ma cunostea, stia „ce-mi poate pielea”.
Bun, deci, recunosc, in salbaticia, hotararea si integritatea sentimentelor, in forta si intregul lor, sunt Eva. Ma daruiesc pana la capat si dincolo de el, imi depasesc limitele. Nu am, practic, limitari in fata fiintei iubite. As face ocolul pamantului si nu numai, din dragoste. Iubesc definitiv, iremediabil, ireversibil, total, cu cerul si pamantul, cu mintea, cu inima, cu corpul, cu sufletul si viscerele mele toate, pana in strafundurile cele mai adanci ale fiintei mele. Ma supun si sunt sclava iubitului meu, cu delectare si pasiune, cu devotiune si daruire. In asta, sunt Eva. Am intotdeauna 16 ani cand iubesc, si am sinceritatea si integritatea sentimentului PRIMORDIAL. Nu pastrez pentru mine insami niciun coltisor, nicio bucatica. In asta, sunt Eva, in felul de a iubi.

In schimb, in restul… oh, in restul nu-s Eva deloc, dar deloc. Eva visa sa traiasca in umbra fiintei iubite. Si eu visez sa traiesc langa fiinta iubita, sa il iubesc, sa il respect, sa il admir, sa il urmez, sa il ascult, dar visez sa exist prin mine insami, am ambitii personale si profesionale, visez sa fiu un om intreg (si cred ca sunt), tocmai, imi doresc sa-i dau motive sa fie mandru de mine si altfel decat pentru ca ma poseda si ma conduce, si pentru ca sunt „un animal frumos”. Si tocmai, pentru ca sunt un om ambitios si puternic, imi doresc sa ii placa cu atat mai mult sa fiu „a lui”, cu cat sunt capabila si independenta, si cu cat stie ca as putea fi oriunde in acel moment, dar aleg sa fiu cu el, langa el, a lui. Sa fie fericit si mandru de alegerea asta, pentru ca e constient ca pot alege si altfel, in orice clipa.
Deci nu-s deloc, dar deloc Eva, nu-mi doresc sa nu-mi doresc nimic de la viata, dimpotriva, nici nu pot intelege asta, nu face parte din sistemul meu de gandire. Da, si tocmai acesta este fantasticul contrast la mine (pe care numai cativa privilegiati au avut ocazia sa-l constate- cei pe care i-am iubit), faptul ca sunt atat de puternica si independenta, atat de stapana pe mine, calma, ambitioasa, severa, ca reusesc atat de multe profesional si totusi stiu sa ma mulez perfect in mainile alesului, sa fiu ascultatoare, sa fiu femeia „clasica”, desi par un cal naravas.  Nu, nu-s Eva, nu pot intelege o viata de la care sa nu-ti doresti nimic… sa traiesti doar intr-o asteptare… ma depaseste si n-are legatura cu ce as putea fi vreodata. Sa respiri si sa existi doar prin celalalt? Ah, nu. Eu imi doresc sa respir si sa exist IMPREUNA cu el, intr-un impreuna comun decis si comun admis, intr-un impreuna al bucuriei impartasite si hotarate in doi. In niciun caz nu-mi doresc sa nu exist decat prin el, ma si sperie gandul asta. Cred ca e obositor si pentru un el sa fie iubit asa, se poate speria de “responsabilitatea” brusca asupra unei intregi existente a unei persoane, care se lasa deplin doar in sarcina lui.

Si, cel mai hotarat, nu sunt Eva in sensul ca NU, nu l-as mai primi inapoi, nu oricand, nu oricat, nu in orice conditii.  Da, l-as primi inapoi, un timp, un ANUMIT timp, atentie. Si in anumite circumstante. Dar nu oricand, oricat… Exclus. Probabil ca l-as fi primit si eu, ca si Eva, prima oara. Desi i-a facut rau sotului ei, Oswald, eu inteleg alegerea ei de atunci. Nu-si iubea sotul, si e greu sa traiesti intr-un dulceag confort, dar caldut, fara pasiune. Neparasindu-si atunci sotul, tot l-ar fi inselat si mintit, in privinta sentimentelor pe care le nutrea, oricum, si nu era in regula, minciuna cu gandul fiind la fel de grava in ochii mei. Bun, deci probabil ca as fi facut ca ea. Dupa care, insa… NICIUNA, dar ABSOLUT niciuna dintre intoarcerile lui eu n-as fi cautionat-o. Nu. Pur si simplu. Si nu ma laud, e din realitate. Sunt doi care pot spune ca asa e. S-ar mai fi intors, dar nu, era prea tarziu. Eu am spus „e prea tarziu”. Desi ii iubisem pana la sange si lacrimi, ani intregi, de sihastrie. Cand e prea mult, e prea mult, si cand e prea tarziu, e prea tarziu. Iar prea tarziu e degeaba.  Asa ca NU, nici in asta nu-s Eva. Nu primesc oricand inapoi omul, chiar daca l-am iubit la nemurire, si chiar daca ii pastrez un sentiment aparte, de prietenie, respect si simpatie extrema (asa cum pastrez eu celor pe care i-am iubit). Dar cand e prea tarziu… poate sa se dea si peste cap… nu mai.

Asa ca, nu-s Eva. Draga mea Flori, nu-s Eva. Si n-am fost niciun moment.
Culmea e ca recitind cartea… eh… mi-am gasit puncte comune cu EL, da, culmea! Cu personajul masculin al povestii. Acel el nu prea pozitiv, care apare si dispare, care ii distruge Evei viata. Ii inteleg cinismul, intr-un fel il impartasesc, pana la un punct. Ii inteleg dispretul fata de oameni (il resimt si eu, destul de mult, cand privesc in jur). Ii inteleg dorul de duca (nu pot sta intr-un loc, ma atrofiez). Mi-am gasit puncte comune cu el, si intr-un fel, eu sunt un hibrid dintre Eva si el, de fapt 🙂

ps. Dar da, pseudonimul meu, la un ziar, a fost intr-o vreme, Eva. Eva nu pentru personajul de roman (nu citisem inca), cat pentru simbolul femininului absolut. Si m-a mai chemat si Maeva 🙂
Si Jack, in vremuri cand nu vroiam sa pierd vremea explicand in zadar… etc, cunoasteti probabil povestea.

4 comments on “Mirandolina nu e Eva

  1. N-am citit cartea, nici nu cred că o să o citesc vreodată. Lipsă de timp, plus că am eu și-așa destule drame în propria-mi viață pentru a mai citi și pe cele ale unui personaj fictiv. :)) Glumesc, desigur. Eva și Jack înțeleg, dar Maeva? :))
    sănătate…

  2. am gasit starea…
    n-am crezut ca voi fi vreodata Eva…desi cand citeam (si reciteam) cartea presimteam ca, intr-un context anume, as putea fi.
    dar SUNT Eva si chiar mai mult de atat…
    multumesc. aproape ca am simtit imbratisarea 🙂

    • Eu am respins ideea ca as fi Eva. Dar…. uneori ma intreb, uneori ma sperii.
      Cu drag, sa ai o zi buna, sa treaca intr-un fel, cat mai bun… Stiu cum e sa numeri zile, saptamani, nopti… Sa vrei sa te smulgi pe tine din viata ta, sa vrei sa-l smulgi pe el din tine….

Te ascult