Mizeria umana

De ce mi-ar fi mie rusine ca tu n-ai stiut sa fii om? De ce mi-as pleca eu privirile (senine), care n-au nimic de ascuns, pentru ca tu ai incercat sa terfelesti tot ce e frumos? De ce m-as simti eu vinovata ca povestea pe care ti-am incredintat-o, cu prietenie, deschis, atunci cand te credeam om si nu jivina, a ajuns prilej de batjocura? De ce m-as simti eu aiurea ca tu esti monstru si nu ai invatat nimic din viata pana la 55 de ani?

De ce sa-mi fie mie rusine de mizeria profunda ascunsa in sufletul tau, bine disimulata dupa zambete, pupici, epitete admirative, inimioare si alte dulcegarii? De ce sa ma simt ca in sindromul violului? Detaliez: femeile violate au (din nefericire) tendinta de a se simti vinovate. Se simt murdarite de crima a carei victima au fost, si, incontrolabil, le este rusine, desi nu au de ce. Eliberarea se face doar depasind acest moment, aceste trairi. Vindecarea se face intelegand ca monstrul este violatorul, si ca singura vina si rusine ii apartine acestuia. Nu victimei, care oricum este teribil de lovita de soarta. Etapele vindecarii victimei: uluiala, soc, durere, rusine, dezgust, obsesie-nesomn, tristete. Indiferenta = victorie!
Ei bine, comparatia nu este deloc disproportionata, caci in relatia cu tine, m-am simtit cel putin violata. Mi-ai intrat in suflet, ca un sarpe, prefacut in ingeras, prieten, admirativ. Ai ascultat confesiunile mele (pe care le-am facut cu sufletul deschis, si in care n-am niciun motiv de a ma rusina, ci numai motive de mandrie, caci dragostea inalta). Le-ai solicitat, chiar, cu intrebari aditionale.  Apoi, m-ai violat, ca un criminal. Ai incercat sa calci in picioare tot trecutul meu, frumos, luminos, senin. Din fericire, n-ai cum. Pentru ca javrele n-au cum sa calce pe nori.
Ei bine, n-am de ce sa simt niciun sentiment de jena. Toata mizeria e a ta. Toate pacatele sunt ale tale, si le vei ispasi. Sa nu-ti spun despre Dumnezeu, nu-i asa? 🙂 Ba da, iti spun, si iti mai spun, si-ti mai spun…. asta pana-ti va da el de stire. Crede-ma ca vei prefera sa-ti fi spus eu.

Ah, da, singurul lucru pentru care as putea sa ma simt prost, sau sa-mi fie rusine, este ca n-am fost suficient de vigilenta. Eu care, acum cateva luni, intr-un moment dificil din viata unei fete bune, o sfatuiam prieteneste sa nu mai povesteasca nimanui povestea ei, si ii spuneam asta chiar un pic cam violent si crud, (dar pentru binele ei, si cred ca poate depune marturie pentru discutia asta), eu care cunosc oamenii si care m-am tinut departe de mizerabili de ani buni, ei bine, asta e singura mea “vina”, aceea de a-ti fi picat in gheare, fara sa ghicesc jivina care isi itea botul si labele murdare de sub maldarul de ceasuri, diamante si parfum.

Nu mi-o mai luasem pe plan uman deja de ceva timp… sa fie niste ani buni. Poate chiar 8-10. E drept, statistic vorbind, poate ca o data la 10 ani, nici nu-i prea mult. O fi normal 🙂 Si nu mi-am luat-o de atata timp pentru ca stiam/simteam cum sunt oamenii, ii evaluam teribil de corect. Am o privire analitica, care scaneaza omul. Ochii care citesc in alti ochi. Si nu, nu am fost deloc singuratica, sunt un om foarte popular. In ultimii ani m-am apropiat de multi oameni, si ei de mine. Insa oameni, nu javre, deci judecata mea functiona corect, se valida.

Asta e singurul lucru pe care mi-l pot reprosa, faptul ca n-am simtit ce zace inauntrul tau. Si ca nu mi s-a aprins beculetul de alarma nici in fata complimentelor extreme, deșănțate. “Sa te temi intotdeauna de complimentele prea multe sau prea apasate de la o femeie“, lectia asta o uitasem, pentru moment. Si am fost ca si corbul din fabula lui La Fontaine. Dar nu mi s-a declansat alarma, pentru ca merit aceste complimente. Da, chiar scriu bine, da, chiar sunt un om frumos la suflet, da, chiar sunt un prieten de nadejde, da, chiar sunt un om valoros profesional si pretuit personal. Si da, sunt constienta de toate astea.
Mai putin constienta eram, insa, de invidia care roade, caci eu plecam de la premisa de nevinovatie. Mai putin constienta eram, insa, de faptul ca sunt scriitoarea care nu esti, ca am viata pe care ti-o doresti, ca provoc efervescenta din jurul meu, ca oamenii vin natural spre mine si interactioneaza mult cu mine pentru ca am o personalitate pregnanta, care atrage si coaguleaza mase fara sa faca nimic special, ca am o personalitate care “provoaca adictie” celor din jur. Eu n-am avut niciodata nevoie sa cersesc atentie, si oricum, din respect fata de mine insami, din decenta, din eleganta si din mandrie, n-as fi cersit NICIODATA atentie. Mai bine as fi murit. Mai ales in felul acela penibil “du-te si tu la mine pe perete si da-ti cu parerea la… sau la…“, litanii zilnice ale unui om frustrat ca nu-i bagat “suficient” in seama (acel suficient fiind o notiune absolut relativa intr-o minte bolnava). Toate astea ar fi trebuit sa-mi atraga atentia, sa-mi rasune clopotelul de alarma, sa mi se aprinda, ca la bordul masinii, luminile de avarie. Atentie, Mirandolina, atentie, javra la orizont!
Eu nu, inocenta si de buna credinta, n-am auzit sirena de alarma, am ignorat semnele, eu am fost naiva si buna. “Altfel, ai fi un inger, asa cum si pari“, mi se spusese de catre un om destept. Vazuse bine, sunt un om fundamental bun, n-as indrazni sa spun chiar inger, insa bun, pozitiv, da, poate inger. Te-am ascultat plangand la telefon, pentru probleme personale (pe care, sincer, nu stiu daca sa le mai cred). M-am induiosat pana la extrem de boala povestita de tine, si asta pentru ca e un subiect sensibil pentru mine….  Ti-am ingaduit lucruri. Eu sunt deschisa cu necunoscutii, insa impun, de obicei, clar, niste bariere politicoase, foarte ferme, nu ma amestec cu oricine. Cu tine, am deschis barierele. Wrong!

Eh, cand ziceam ca nu-mi plac femeile… Cu barbatii, orice infruntare e mult altfel. Mai… barbateasca, da, barbateasca 🙂

Oricum, ca sa revenim,  nu are de ce sa-mi fie mie rusine pentru crimele savarsite de tine.
Si da, Dumnezeu ne vede pe fiecare, si mai ales in sufletul si mintea fiecaruia.  Ma poti minti, ii poti minti pe cei din jur, te poti minti poate si pe tine insati. El insa, le vede pe toate, inclusiv pe cele bine disimulate sub machiaje asa zis elaborate. Sa nu-ti mai zic de Dumnezeu? Ba am sa-ti zic, zilnic chiar.

Flori si hazna, ca sa parafrazez o imagine mai mult decat inspirata…. Deasupra flori, superficial strat, si-n interior o hazna puturoasa.

p.s. nu, nu voi inceta sa am incredere in oameni, sa fiu pozitiva si sa zambesc. Nu trebuie ca viitorii sositi in viata mea sa ispaseasca pacatele tale sau ale altora.  Nu trebuie sa patimeasca din cauza unor lucruri pe care nu le-au savarsit. Voi acorda in continuare incredere, zambete si bucurie. Tu, tu esti o exceptie, in rau. Un regretabil accident.  Nu, lumea mea nu e ca tine. Lumea mea e luminoasa, inflorita, senina, cu iubire si oameni frumosi.
Sunt o supravietuitoare, oricum. Am supravietuit unui viol 🙂 Si zambesc, da, cu toata gura, nu din automatism.

Te ascult