Urgente

Batai in usa, in strada, cu gheara aceea de bronz destinata sa te anunte ca cineva te cauta. Rasuna tare si strident in seara bordeleza. Deschid ferestrele casei, de la etaj, cele care dau spre intrare. Vad pompierii, in uniforma. Cazarma lor, pentru tot orasul, se afla vizavi, in piateta. Ii auzim cand pleaca la alarmele de foc. Auzim sirenele dinauntrul cazarmei, care le dau alarma sa plece. Acum, sunt la usa noastra. Ma intreaba: “Aici sta Franck Ducourt?” Recunoscandu-i pe amicii de amuzament ai iubitului meu, le spun: “Da, dar reveniti mai tarziu, nu este acasa.”
Ei imi spun: “Domnisoara, nu va speriati, este in regula, dar a avut un accident si l-am transportat la spital, la urgente.” Eu, razand din toata inocenta celor 22 de ani ai mei, naiva si vesela, ii resping cu mana, nepasatoare, zambitoare, presupunand ca e o gluma de-a lor: “Veniti mai tarziu, n-auziti? Nu e acum aici, e la un prieten, se va intoarce.” Pompierul ma priveste ingrijorat, de sub casca, o privire de om bun, neintelegand cum ma poate convinge. Repeta din nou, cu vocea impregnata de cat de multa seriozitate poate el: “Domnisoara, prietenul dumneavoastra este la spital. L-am transportat noi. Nu va speriati, este in regula, e constient, dar va roaga sa mergeti la el.” Ii mai resping o data. Oamenii, nedumeriti, insista. Si brusc, realizez. Oamenii acestia, care transporta raniti toata ziua, care intervin la accidente, n-ar face niciodata asemenea glume. Ce-o fi fost in mintea mea? Copil nesabuit!!!!! Si brusc, in fata mea se rupe cerul. Se despica, mi se invarte podeaua sub picioare. Vazand dupa reactia mea, ca in sfarsit, il cred, pompierul repeta, duios: “Este in regula, nu va speriati
Sufletul mi-e tandari. Nu pot fi linistita pana nu-l vad, pana nu-l strang in brate, pana nu-l privesc in ochi. E tensiune multa in mine, dar lacrimile nu vin. Marile dureri si marile sperieturi sunt mute.
Autobuzele nu mai merg, e trecut de ora 23. Bistroul de la parterul casei noastre e inchis. Frank era plecat cu masina. N-am cu ce sa ajung la spital, si mi-e mult prea rau. Cobor, intr-o suflare, la parter, imbracata fix cum eram, ies navala pe usa grea, de lemn masiv. Mana batanta de bronz se balangane, trantesc usa, zornaie geamurile, tremura peretii, nu-mi pasa. As darama casa, si nu mi-ar pasa. Navalesc in restaurantul turcesc de vizavi. Il privesc pe Ahmet, patronul, un tanar de 25 de ani, si spun, contrastant de calma: “Te rog, du-ma la spital, Franck e la urgente.”
Nu mai stiu drumul, nu mai stiu cum am intrat, nu mai stiu decat ca mi-a fost bine cand l-am vazut. Era acolo, imi zambea. Accident de masina. Doar bratul rupt, nu purtase centura, si instinctiv, pusese mana in parbriz, sa se apere. Il strang nebuneste in brate, insetata…

Insa, pe cat de greu mi-a fost sa cred ca era la urgente, pe atat de marcata am ramas de atunci… De cate ori intarzia, in anii urmatori, de cate ori nu reuseam sa ne intalnim la timp, eu sunam la urgente, speriata, intreband: “Aveti vreun pacient cu numele Franck Ducourt?” Ani intregi. ANI.
Ani intregi in teroarea urgentelor…  Apoi, s-au inventat telefoanele mobile….

5 comments on “Urgente

  1. Da … s-au inventat telefoanele mobile. Si intr-o seara ( e seara Sf. Valentin )te suna el, si auzi o voce : “Cunoasteti acest numar de telefon ?” , si tu nu intelegi, si mai privesti odata ecranul telefonului mobil, si il pui din nou la ureche, aceasi voce iti spune : “Acest domn a avut un accident la patinoar , ne pare rau sa va anuntam ca a murit “. De atunci imi spun ca cea mai mare suferinta vine “prin telefon” .

    • Imi pare rau, Carmen, ca am trezit amintiri nedorite…. Imi cer iertare.
      Telefonul n-are nimic, e o unealta si atat. ORicum, daca asa s-a petrecut, mi se pare oribil modul de a te anunta. Ma rog…
      Te imbratisez

  2. Se poate si mai rau…Sa te anunte pur si simplu ca a suferit un atac de cord si a murit…Si totul intr-o singura propozitie…un necunoscut iti spune asta despre sotul tau care este la munca pe undeva prin Asia, sotul tau cu care ai vorbit pe Skype cu doua zile inainte…De fapt si daca ar fi dozat mesajul in mai multe vorbe si minute nu s-ar fi schimbat nimic.
    Toti credem ca asa ceva se intampla numai in filme, dar asta este viata…oricand te poti intalni cu moartea, dar nimeni nu ne pregateste pentru asta.

    • intre timp, sotul meu a murit, si am aflat asta tot la telefon…
      Imi pare extrem de rau ca ti-am trezit amintiri dureroase, Marcela. Te imbratisez cu drag si cu cat pot eu de multa caldura. Sa ai liniste si senin.

Te ascult