Archive for juillet 2011

Traiesc la maxim de cand ma stiu. Propria mea mama spune ca sunt « extremista ». Insa acest extremism inseamna o sete de a trai teribila, inseamna pasiune, inseamna faptul ca ma investesc la maxim in tot ce fac. Nu concep nici macar sa lucrez « de forma ». Nu concep si nu stiu sa folosesc jumatati de masura. Nici in dragoste, nici in munca, nici in viata. Traiesc arzand, dar nu ma consum, caci ma regenerez. Pasiunea imi este combustibil si-n acelasi timp ma reface, ma reconstruieste. Mi-a spus cineva odata: « Daca traiesti intens, te consumi rapid. » Glumea, dar nu, nu-i asa, caci pasiunea e un perpetuum mobile, e singurul meu mod de viata. Intens, implicat, interesat. Pe unii ii sperie viata, pe mine insa, ma sperie teribil non-viata. Ma sperie si ma dispera « caldutul », atunci cand poate fi fierbinte…. Nu-i inteleg pe oamenii care nu-si dau voie sa traiasca. Care urmeaza « carari batatorite » doar pentru ca asa se pare ca e bine, si din lipsa de curaj de a face altfel. Isi refuza adevarul, bucuria, senzatiile reale. Bun. Diversi oameni vin cu sfaturi, adresate celor care traiesc in acelasi mod ca mine: « Odihneste-te, invata sa spui nu, economiseste-te. » Sa ma economisesc, pentru? Ca sa ce? Ca sa imi prelungesc viata? Nici macar nu-i sigur ca mi-as prelungi-o, dar sa admitem. Sa plecam de la ideea ca da, traind mai « cuminte », imi prelungesc viata. Si ce daca? Mi-o prelungesc cu 2 ani, sa spunem. Adica in loc sa mor la 80 de ani, mor la 82. Si? Ce folos? Treziti-va, oameni buni, viata nu este intre 80 si 82 de ani! Oricat glumesc eu ca vreau sa traiesc 500 de ani (oricum, tot cu intensitate doresc sa-i traiesc, fie ei 500 sau 1000), stiu ca sunt un om. La un moment dat, corpul imbatraneste, ca vrem sau nu vrem, fie ca spiritul ne e liber si tanar. De ce sa traiesc acei ipotetici doi ani in plus? Ca sa ma uit la altii cu jind? Ca sa vreau diverse si sa nu mai pot? Ma uit la cineva apropiat, din familia mea. E un om voluntar, a facut multe la viata lui. Acum, are 73 de ani si probleme cu inima. Vrea sa faca multe lucruri, are aceleasi chefuri si dorinte ca si acum 20 de ani, dar e bolnav si nu mai reuseste. Si la ce folosesc acei ani suplimentari? Sa fim seriosi… « Nu mai sta la soare, e nociv, dormi mai mult », si altele, si altele. Ador soarele, sunt o fiinta solara. De ce sa nu stau la soare? Imi place, imi face bine… O sa imbatranesc? Am o veste: toti imbatranim. Sa dorm mai mult? Dorm cat isi doreste corpul meu sa doarma. Cred ca el stie cel mai bine cat si cum isi doreste…. Sa ma economisesc? hahaha, de ce? ca sa fiu o babuta simpatica mai mult timp? Uite ca nu ma intereseaza asta. Viata e ACUM, AICI, AZI, pana la capat. Viata e dragoste, intensitate, curaj, dorinta….

Stiu ca nu-i frumos sa razi de oamenii care fac un efort sa vorbeasca o limba straina ca sa se inteleaga cu tine, da’ bulgaroaica e prea comica. Asta numesc francezii « parler comme une vache espagnole »: « Hello, the hotel’s name is / / xxxxx / / have inernet connection in rooms only gives access code:) soryy we offered you food but you want to eat where the local in Sveti Vlas, what nationality you are,? thank« . {nota: acesta este, mot a mot, ultimul email primit de la ea, in aceasta seara} Nu cred ca o sa ne intelegem, si nici macar nu-mi pare rau. Acum recurge, probabil, in scris, la Google Translate, in vorbire, o sa taca. O sa fie o vacanta odihnitoare. Cele mai odihnitoare vacante sunt cele in care NU VORBESC si NU FAC EFORTURI sa inteleg ce vorbesc cei din jur. Practic, 7 zile nu voi vorbi si nu ma voi simti tinta nimanui de discutie. Abia astept. Am sa citesc, am sa stau la soare, am sa fac baie, am sa dorm, am sa scriu, am sa visez. Am sa citesc, am sa stau la soare…. 🙂 si tot asa, pe repeat 🙂 Am nevoie de asta, urmeaza un an greu. Crunt. Nu mi-e frica, doar sunt constienta de ce ma asteapta… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

De ce mi-ar fi mie rusine ca tu n-ai stiut sa fii om? De ce mi-as pleca eu privirile (senine), care n-au nimic de ascuns, pentru ca tu ai incercat sa terfelesti tot ce e frumos? De ce m-as simti eu vinovata ca povestea pe care ti-am incredintat-o, cu prietenie, deschis, atunci cand te credeam om si nu jivina, a ajuns prilej de batjocura? De ce m-as simti eu aiurea ca tu esti monstru si nu ai invatat nimic din viata pana la 55 de ani? De ce sa-mi fie mie rusine de mizeria profunda ascunsa in sufletul tau, bine disimulata dupa zambete, pupici, epitete admirative, inimioare si alte dulcegarii? De ce sa ma simt ca in sindromul violului? Detaliez: femeile violate au (din nefericire) tendinta de a se simti vinovate. Se simt murdarite de crima a carei victima au fost, si, incontrolabil, le este rusine, desi nu au de ce. Eliberarea se face doar depasind acest moment, aceste trairi. Vindecarea se face intelegand ca monstrul este violatorul, si ca singura vina si rusine ii apartine acestuia. Nu victimei, care oricum este teribil de lovita de soarta. Etapele vindecarii victimei: uluiala, soc, durere, rusine, dezgust, obsesie-nesomn, tristete. Indiferenta = victorie! Ei bine, comparatia nu este deloc disproportionata, caci in relatia cu tine, m-am simtit cel putin violata. Mi-ai intrat in suflet, ca un sarpe, prefacut in ingeras, prieten, admirativ. Ai ascultat confesiunile mele (pe care le-am facut cu sufletul deschis, si in care n-am niciun motiv de a ma rusina, ci numai motive de mandrie, caci dragostea inalta). Le-ai solicitat, chiar, cu intrebari aditionale.  Apoi, m-ai violat, ca un criminal. Ai incercat sa calci in picioare tot trecutul meu, frumos, luminos, senin. Din fericire, n-ai cum. Pentru ca javrele n-au cum sa calce pe nori. Ei bine, n-am de ce sa simt niciun sentiment de jena. Toata mizeria e a ta. Toate pacatele sunt ale tale, si le vei ispasi. Sa nu-ti spun despre Dumnezeu, nu-i asa? 🙂 Ba da, iti spun, si iti mai spun, si-ti mai spun…. asta pana-ti va da el de stire. Crede-ma ca vei prefera sa-ti fi spus eu. Ah, da, singurul lucru pentru care as putea sa ma simt prost, sau sa-mi fie rusine, este ca n-am fost suficient de vigilenta. Eu care, acum cateva luni, intr-un moment dificil din viata unei fete bune, o sfatuiam prieteneste sa nu mai povesteasca nimanui povestea ei, si ii spuneam asta chiar un pic cam violent si crud, (dar pentru binele ei, si cred ca poate depune marturie pentru discutia asta), eu care cunosc oamenii si care m-am tinut departe de mizerabili de ani buni, ei bine, asta e singura mea « vina », aceea de a-ti fi picat in gheare, fara sa ghicesc jivina care isi itea botul si labele murdare de sub maldarul de ceasuri, diamante si parfum. Nu mi-o mai luasem pe plan uman deja de ceva timp… sa fie niste ani buni. Poate chiar 8-10. E drept, statistic vorbind, poate ca o data la 10…

Nu am fost niciodata o fricoasa, cred. Am si eu temerile mele, spaimele mele, dar sunt mai mult legate de momente importante (examene, momente cu miza mare) sau de oameni (care pot deveni jivine), decat de « necunoscut », de locuri straine, de situatii noi. Din contextul acesta, al meu, nu inteleg oamenii carora le e teama sa plece singuri, in alte tari. Am fost atacata destul de grav in Bucuresti, si cand zic asta, chiar nu exagerez. Nu vreau nici sa revin asupra momentului si povestii, e urata, suficient, si nu hiperbolizez. Mie Romania mi se pare una din cele mai nesigure tari (ma rog, nu vorbesc de America Latina sau Africa neagra). In masura in care eu am fost atacata in Bucuresti, de ce mi-ar fi teama sa ma duc de capul meu in alte parti? Plecand de la premisa ca mi se poate intampla absolut orice la mine-n bloc, care ar fi argumentul sa nu ma duc singura in orase/tari straine? Stiu ca sunt privita ca o « curajoasa », chiar « excentrica », pentru ca fac asta. Si nu numai in Romania. Imi amintesc privirile unei frantuzoaice din Bordeaux, cand a aflat ca la 18 ani eu cutreieram singura Parisul. Ea era in tara ei, si totusi era tetanizata de ideea de a pleca singura intr-un oras atat de mare… Si avea 38 de ani, iar eu aveam 18, si veneam dintr-o tara fost comunista. Imi amintesc privirile colegilor mei francezi, jurnalisti, colegi de redactie, cand i-am anuntat ca plec la New York. « Singuraaaaa? » « Singura, normal, de ce? » « Si nu ti-e teama? » « Voi uitati ceva: sunt romanca si traiesc aici [in Franta], de la 18 ani. Singura. Am infruntat diverse situatii foarte noi si stranii pentru mine. New York-ul e un oras mare, dar, sa fim seriosi, nu e jungla amazoniana! » 🙂 La fel m-au privit cand am plecat in expeditia « Cu papucii prin desert ». Aceea a fost in primul rand un pariu cu mine insami, si nu neaparat pentru desert, cat pentru supravietuirea in conditii extreme. Testarea limitelor mele. Ei, cam asa si acum, oamenii se mira… Si iata-ma « obligata » sa ma justific. Sa ma justific ca daca tot plec, de ce n-as vedea ceva NOU? de ce as alege ceva ce stiu deja? Oamenii prefera sa mearga in locuri cunoscute, sau cel putin insotiti. Se mira cand aud ca eu sunt genul « dor de duca », ca m-as sui in masina si nu m-as opri decat acolo unde imi atrage ceva interesant privirea…. Ei, obisnuiti cu concedii in acelasi loc, ca stiu ei, ca s-au mai simtit bine acolo, obisnuiti sa aiba alti oameni langa ei, pur si simplu nu ma pot intelege. Ei, obisnuiti sa le gaseasca agentia de turism locul in care sa mearga, nu ma pot intelege ca ma conversez direct cu oamenii locului ca sa gasesc si sa aleg unde sa merg. Pentru mine, felul lor de vacanta e « tristetea maxima », dar nu-i critic, si ii pot intelege. Sigur, n-as putea face la fel. Dar ce nu…