Frenezie [picaturi de eternitate]

25 mai 2011

Ai intrat. Privirile noastre s-au intersectat. Am renascut, am reinviat, am prins suflu. Acele zeci de secunde in care ne-am privit atunci, acea privire, e ce am cel mai scump in viata, e amintirea cea mai intensa. A fost o privire de recunoastere reciproca, incarcata cu mirare la tine, si cu bucuria faptului ca esti acolo, la mine. M-am surprins cat de calma si stapanita am fost atunci. Desi zburam.
Cred ca in virtutea oboselii, anesteziata de orele lungi pe care le petrecusem asteptandu-te. Si nu de o zi, de doua, de trei… De o viata. M-am ridicat si m-am indreptat spre tine, firesc. TE-am salutat. Dar cuvintele nu erau nimic. Oricum, nu cuvintele trebuiau sa fie ceva atunci. Cuvintele fusesera. Domnisera suveran, din ianuarie, cand ne cunoscusem. Domnisera zilnic, cu demnitate, neconcurate decat de centimetri patrati din mine. Cuvinte si centimetri intre noi, zilnic. De aceea, acum, cuvintele nu mai contau. Nu mai erau supreme. Conta intensitatea privirii, pasiunea apropierii. Conta alta forta decat cea cuprinsa in foneme, in sintagme, in exprimari pompoase, exaltate sau simple. Te-am salutat, iar tu ai fost atat de natural cu mine, te-ai purtat firesc imediat, asa ca si cand petcetluiai prietenia nascuta in lunile ce trecusera, ca o recunoastere a ceea ce se crease.

Te-ai purtat ca si cand era normal sa fiu acolo, ca si cand era ‚locul meu’. M-ai luat cu tine undeva unde aveai treaba. M-ai intrebat cand am sosit si am spus „Nu stiu”. Te-a mirat, dar nu minteam. Chiar nu stiam cate ore trecusera. Nici nu conta, de fapt. Nu mai stiam nici in ce secol sunt. Renascusem odata cu tine, hranita de privirea ta, puternica pentru ca existai. N-ai inteles de ce spun ca nu stiu cand am venit, ai cerut lamuriri. Tot ce am putut spune a fost „Azi”. Era singurul reper… Nu incapea nimic prea lumesc intre noi. Eram incapabila atunci sa povestesc drumul sau orele sau… orice alt amanunt concret. A doua ta intrebare a fost „Unde sunt valizele” Am spus, simplu, „Acolo unde stau”. „Stai ca nu inteleg, unde stai?” Ti-am intins foaia de la agentia de turism, faxul lor in care era adresa lui Ortiz si tot restul. N-aveam cum sa-ti spun eu astea. Pentru mine era atat de magic momentul incat nu aveam cum sa ies din el explicand adrese, agentii, rezervari. Ai citit, si ai intrebat imediat „Si esti obligata sa stai acolo?” M-a amuzat exprimarea, intrebarea. Ma amuza si acum, de cate ori retraiesc momentele. Nu, obligata nu eram. Cine te poate obliga asa ceva ? Nu eram obligata, nu… Si apoi, vreau sa-l vad eu pe cel care ma poate obliga la ceva…

Ma priveai, cu nesat, si privirea ta ma facea puternica, fericita, implinita. Mi-ai spus: „Povesteste”. Dar ce? Nu era nimic de povestit, sau mai bine zis era o viata inaintea ta. Dar atunci renascusem, si cuvinte si descrieri nu incapeau. Apoi am mers la tine in birou. Am vorbit mult. Cat ? Nu stiu, inca nu „recuperasem” facultatea de a ma interesa de detaliile practice, de a recepta concretul, de a intelege cat e ora, sau daca-mi e somn, sau daca-mi e foame. Fiecare clipa era ca o incantare repetata.

Am realizat amandoi la un moment dat ca eram impreuna de mai multe ore si ca nici nu ne atinseseram. Stateam la cativa metri unul de altul, dar spatiul dintre noi era fierbinte, vibra, il simteam amandoi. Cu cateva zile inainte imi scrisesei fiorurile tale si iti descrisesem frisoanele care ma cuprind cand ma gandesc la tine. Cuvinte in sprijinul unor senzatii intense. Cuvinte sarace care se chinuiau sa explice pasiuni, porniri adanci. Fioruri, frematari ale sufletului si deopotriva ale corpului cand ma gandeam la tine. Infiorari. Tremur. Si atunci m-ai intrebat : „Ziceai ceva de frisoane. Mai e valabil?” De parca un asemenea lucru s-ar fi putut perima. Era valabil, ba chiar inzecit. Mai e valabil si azi, ma cutremur cand ma gandesc la tine, mi-e cald si mi-e frig. Ti-am raspuns ca „Da, e valabil”, cu o voce mica si pierita… prada deja frisoanelor.
M-ai intrebat daca am curaj sa te ating. Am avut…. Avusesem curaj sa traversez un ocean, pentru o clipa in care ti-as vedea ochii, cum n-as fi avut curaj sa te ating atunci ? Ne-am atins mainile, si tremurul s-a intetit. Ne-am luat in brate si freamatul s-a amplificat. Nu-ti descriu minunea atingerilor, le-ai simtit. Stii cat de puternic ai simtit si tu atunci. Stii frenezia atingerilor si a simtirilor. Ai fost foarte plastic atunci (de fapt iti ador exprimarile, ai o savoare nespusa, aparte), ai spus, invocand o adorabila imagine: „In fata ta ma simt ca un copil in fata unui borcan de confiture [fr.dulceata]. Tare as avea chef sa ma infrupt din el, ba chiar sa mananc direct cu degetele, ca asa e mai bun, dar n-am dreptul”. Ba aveai dreptul, ti-l daduse „borcanul”. Care, fata de un borcan obisnuit, care sta cuminte pe etajera nemiscat, venise spre copil, se oferise, isi deschisese capacul, si s-ar fi deschis total daca i-ar fi fost permis. Si da, copilul a mancat din confiture. A mancat cu pofta, s-a infruptat din el cu o pofta nemasurata, nepotolita, salbatica. S-a infruptat probabil cu degetele, cu gura, cu toata mana, cu toti centimetri sai patrati, din toti centimetri patrati, (deveniti centimetri cubi) ai dulcetii. S-a infruptat salbatic (sa zic salbatic ?) nu, poate nu… caci tot ce a fost intre noi a fost teribil de omenesc. Chiar si setea, si foamea unul de celalalt si salbaticia, au fost atat de umane.
[martie 2002]