Daca vrei, poti!

Foarte interesant. Azi, la un exercitiu in cadrul unui training, cam 20 de persoane au scris pe o foaie de hartie, in mod individual, ca motto personal aceeasi sintagma, cu lejere variante. Ideea principala era “Daca vrei, poti.” Am reflectat mult asupra potrivirii intre crezurile atator persoane suficient de diferite, si am ajuns la o singura concluzie, destul de trista: ne superficializam. Spunem lucruri “pozitive” doar pentru ca asa ni s-a spus ca ar fi bine. Doar pentru ca ni s-a explicat ca daca spunem rau, atragem raul, incepem sa rostim binele fara sa avem habar ce pronuntam.

Repetam papagaliceste, in ideea ca a spune asta este suficient: “Daca vrei, poti“. Si nu mai facem nimic ca sa izbutim cu adevarat, ne marginim sa o spunem, asteptand sa ni se intample, caci (nu-i asa?), disciplinele de dezvoltare personala cu influente orientale te invata ca atragi binele daca gandesti pozitiv. Atunci stai cu bratele incrucisate, si repeti masinal “Daca vrei, poti.” Ma enerveaza la culme pozitivismul cu orice pret. Mi se pare vecin cu prostia crunta, sau cu nebunia.

O sa radeti, eu am fost prima din seria respectiva care am spus acel “motto”, exact in formularea “Daca vrei, poti“. Recunosc sportiv ca l-am spus din usurinta si din dorinta de simplificare. Motto-ul meu din acest moment este altul: “A comunica inseamna a pune in comun, iar a pune in comun este actul care ne constituie. Daca estimam ca acest act este imposibil, refuzam orice proiect uman.” (“Mica filosofie pentru non-filosofi” de Albert Jacquard. [“Communiquer, c’est mettre en commun et mettre en commun, c’est l’acte qui nous constitue. Si l’on estime que cet acte est impossible, on refuse tout projet humain.”(Petite philosophie a l’usage des non-philosophes) Albert Jacquard] Dar acesta era destul de complicat pentru acel context, si putin cam nepotrivit. De asemenea, e si putin “comunist”, cu indemnul sau de “a pune in comun” (glumesc, nu-mi sariti la beregata! :D) Simplificand, acesta cu “Daca vrei, poti!“, mi-a fost la indemana si l-am scris.  Si intr-o masura, il cred. Ma rog, nici nu-l rostesc cu mainile incrucisate asteptand sa pice para malaiata in gura lui natafleata.

Am fost prima care a citit respectiva foaie. Am citit motto-ul, iar de la o masa de pe peretele celalalt al salii, prietenul meu bun chicotea. Am crezut ca rade pentru ca e unul din subiectele predilecte de contradictie dintre noi: eu care zic “Nu pot aia, nu pot aialalta“, cu niste ochi teribil de albastri si senini, iar el care nu accepta acel NU. Acum, sa vin si sa spun “Daca vrei, poti” echivaleaza cu a marturisi in fata lui ca inseamna ca “nu vreau“, daca nu pot :)) Am crezut ca de aceea rade, si ca data viitoare cand voi spune “nu pot“, va raspunde “clar, nu vrei“. Cand a venit randul lui, am vazut de fapt de ce radea :)) Si el scrisese aproximativ acelasi motto. [“Pentru ca pot!“] As fi fost mirata de acest lucru, daca intre timp nu ar mai fi vorbit alte 10 persoane care au spus mai mult sau mai putin acelasi motto, desi scris absolut independent.

Concluziile? suntem, totusi, intr-o masura, spalati pe creier. Avem implementate niste automatisme de gandire. Ne e usor cu ele. Le folosim din diverse motive. Fie, ca in cazul meu precis, din usurinta si pentru ca nu era cazul sa complic, eu nefiind partea principala a exercitiului respectiv, fie din lipsa de imaginatie la altii, fie din simplitatea de a gandi cu mintea altuia decat cu a ta, fie pentru ca chiar suntem convinsi ca daca suntem pozitivi, ni se va intampla doar bine. Pacat. Lumea merge spre minimalizare, si nu in sensul bun. Iubim cliseele. Pun asa de putine probleme! Rostim unul si scapam, sau ni se pare ca am scapat. Ca am parut destepti, ca am epatat, ca ne-am facut datoria de a spune ceva. E greu sa gandesti cu capul tau, e greu sa traiesti viata ta, e greu sa mergi pe drumul tau.
Dupa ziua de azi am inteles exact de ce oamenii ma percep ca “excentrica”, iesita din tipare. Mie mi se pare ca sunt cuminte si normala. Doar ca gandesc cu mintea mea, si ma exprim cu cuvintele mele ( in 99,99% din cazuri, azi fiind o chestie irelevanta pentru cum sunt eu de obicei), ceea ce pe cei mai multi dintre oameni ii sperie, ii deruteaza, nu stiu cum sa ma descifreze, de unde sa “ma apuce”. Ei se uniformizeaza, merg la pas, incolonati, intre benzi albe, trasate, invizibile, si le e bine asa. Se simt in siguranta. Nu-si dau seama cata “viata” adevarata pierd! Trist, foarte trist.

2 comments on “Daca vrei, poti!

Te ascult