Va astept pe 7 mai 2021

Moara de hartie mi-a facut onoarea de a fi co-autor al Cartii dorintelor, unde am scris cum vad eu viata mea peste 10 ani. Am insirat dorinte, planuri, ganduri frumoase, pe care le vom citi peste acest interval de timp. Aceste ganduri vor odihni intre coperti din lemn de brad, ferecate cu 7 lacate, in atmosfera magica de la Moara, iar peste fix 10 ani, descuiem lacatele si citim cartulia, pe 7 mai 2021.  A scrie in 20-30 de minute cum imi vad urmatorii 10 ani din viata a fost un exercitiu emotionant. Am asternut cuvintele dintr-o suflare, dar cu lacrimi in ochi. Iata ce am scris, pentru acel moment:

10 ani de pasiune

De obicei, o intrebare standard a unui interviu pentru obtinerea unui job este “Unde va vedeti peste 5 ani?”. Nu mi-a placut niciodata sa raspund la aceasta intrebare, pentru ca mi s-a parut straniu sa ma proiectez , fie si doar profesional, peste 5 ani. Raspunsul meu la aceasta intrebare era: “Daca m-ati fi intrebat acum 5 ani unde voi fi peste 5 ani, adica astazi, sigur n-as fi descris stadiul in care sunt azi, si totusi, unde sunt astazi ma satisface.”
Iata-ma acum, angrenata, cu propria mea vointa, intr-un  proiect minunat, care implica sa scriu unde ma vad in zece ani, si ce imi doresc sa se intample cu mine in acesti zece ani. Nu vreau sa sune patetic, dar in primul rand imi doresc enorm ca lumea sa fie mai buna. Si nu e banal acest lucru, pe care-l spun, adica nu e un pozitivism gol de continut, eu fiind prima adversara a pozitivismului fara acoperire. Imi doresc o constientizare a rolului cetateanului, o implicare in societate, o asumare a lucrurilor. Imi doresc ca in zece ani, cand ma uit in jur, sa vad o atitudine mult mai etica decat o vad azi. Sa vad ca oamenii se respecta intre ei, nu pentru functiile pe care le ocupa momentan sau doar pentru ca se cunosc. Sa simt respectul intre oameni, pe strada, intre simpli necunoscuti. Aerul, astfel, sa fi devenit mai respirabil, si societatea diferita de cea care este astazi. Sa nu mai fim cainosi, sa reincepem sa ne crestem copiii in spiritul ajutorului seamanului. Sa fie educati sa ofere ajutor dezinteresat si spontan. Cateodata, o mana intinsa nu costa nimic, dar cantareste atat de mult! Imens. Am pierdut valori ca generozitatea, amabilitatea, umanismul.

Sa fim mai implicati in tot ce facem (nu sa facem lucrurile doar ca sa le bifam), si mai corecti. Sa reincepem sa avem o adevarata ierarhie a valorilor, si sa o respectam. Sa punem la loc de cinste profesionalismul si sa recrutam mai ales pe baza acestui criteriu si nu unor alte criterii, aleatoare. (unde aleatoare este un dulce eufemism, ca sa nu zic mult mai rau).

Acum, ca am scris despre ce-mi doresc cu lumea din jur, sa ma gandesc un pic la mine. Pentru mine, imi doresc foarte mult sa continui sa scriu. Cred ca vreau sa public, ceea ce nu aveam de gand acum ceva timp, desi mi-a placut dintotdeauna sa scriu. Insa, vazand cat de mult le place oamenilor ceea ce scriu, si cat de dornici sunt sa citeasca, si cat de mult ma indeamna sa public, acum mi-a devenit dorinta. Da, vreau sa scriu carti. Vreau sa fac lucruri care sa-mi bucure sufletul.
In principal sa iubesc, sa scriu si sa calatoresc. Nu-mi doresc nimic din ce pot cumpara cu bani, pentru acestea voi continua sa muncesc, si sper ca munca sa-mi fie cu folos (in masura in care o fac absolut constiincios si cat de bine pot- urasc lucrurile de mantuiala, mai bine nu le fac, decat sa “dau rasol”). Apropo de munca, imi doresc sa continui sa fac ceea ce-mi place, cat mai bine. Sa o fac cu la fel de multa placere ca si pana acum, sa nu simt ca muncesc, ci ca ma joc, exact ca astazi. Munca sa-mi fie o pasiune, in continuare, asa cum este astazi si cum am avut norocul sa fie de cand lucrez.

Tot pentru sufletul meu, imi doresc sa fiu iubita, sa-mi gasesc linistea, sa ma trezesc in bratele barbatului iubit dimineata, sa am (din nou) o familie. Cred foarte tare in cuplu, si-mi doresc ca peste 10 ani, pe 7 mai 2021, sa fiu alaturi de el, ochi in ochi, tinandu-ne de mana. Sa fim unul, nu doi. Sa respiram cu aceeasi plamani, sa vedem cu aceeasi ochi, sa auzim cu aceleasi urechi. Sa vibram impreuna. Sa stim ce gandim, fara sa o spunem explicit. Sa depasim limitele vorbirii, in comunicare. Sa fim o echipa. Ca in povesti.
Vreau 10 ani de pasiune si implicare.

P.S. Si sa nu cumva sa lipsiti pe 7 mai 2021. Ne revedem, online (aici) sau offline, acolo unde vom descuia Cartea Dorintelor.

Daca vrei, poti!

Foarte interesant. Azi, la un exercitiu in cadrul unui training, cam 20 de persoane au scris pe o foaie de hartie, in mod individual, ca motto personal aceeasi sintagma, cu lejere variante. Ideea principala era “Daca vrei, poti.” Am reflectat mult asupra potrivirii intre crezurile atator persoane suficient de diferite, si am ajuns la o singura concluzie, destul de trista: ne superficializam. Spunem lucruri “pozitive” doar pentru ca asa ni s-a spus ca ar fi bine. Doar pentru ca ni s-a explicat ca daca spunem rau, atragem raul, incepem sa rostim binele fara sa avem habar ce pronuntam.

Repetam papagaliceste, in ideea ca a spune asta este suficient: “Daca vrei, poti“. Si nu mai facem nimic ca sa izbutim cu adevarat, ne marginim sa o spunem, asteptand sa ni se intample, caci (nu-i asa?), disciplinele de dezvoltare personala cu influente orientale te invata ca atragi binele daca gandesti pozitiv. Atunci stai cu bratele incrucisate, si repeti masinal “Daca vrei, poti.” Ma enerveaza la culme pozitivismul cu orice pret. Mi se pare vecin cu prostia crunta, sau cu nebunia.

O sa radeti, eu am fost prima din seria respectiva care am spus acel “motto”, exact in formularea “Daca vrei, poti“. Recunosc sportiv ca l-am spus din usurinta si din dorinta de simplificare. Motto-ul meu din acest moment este altul: “A comunica inseamna a pune in comun, iar a pune in comun este actul care ne constituie. Daca estimam ca acest act este imposibil, refuzam orice proiect uman.” (“Mica filosofie pentru non-filosofi” de Albert Jacquard. [“Communiquer, c’est mettre en commun et mettre en commun, c’est l’acte qui nous constitue. Si l’on estime que cet acte est impossible, on refuse tout projet humain.”(Petite philosophie a l’usage des non-philosophes) Albert Jacquard] Dar acesta era destul de complicat pentru acel context, si putin cam nepotrivit. De asemenea, e si putin “comunist”, cu indemnul sau de “a pune in comun” (glumesc, nu-mi sariti la beregata! :D) Simplificand, acesta cu “Daca vrei, poti!“, mi-a fost la indemana si l-am scris.  Si intr-o masura, il cred. Ma rog, nici nu-l rostesc cu mainile incrucisate asteptand sa pice para malaiata in gura lui natafleata.

Am fost prima care a citit respectiva foaie. Am citit motto-ul, iar de la o masa de pe peretele celalalt al salii, prietenul meu bun chicotea. Am crezut ca rade pentru ca e unul din subiectele predilecte de contradictie dintre noi: eu care zic “Nu pot aia, nu pot aialalta“, cu niste ochi teribil de albastri si senini, iar el care nu accepta acel NU. Acum, sa vin si sa spun “Daca vrei, poti” echivaleaza cu a marturisi in fata lui ca inseamna ca “nu vreau“, daca nu pot :)) Am crezut ca de aceea rade, si ca data viitoare cand voi spune “nu pot“, va raspunde “clar, nu vrei“. Cand a venit randul lui, am vazut de fapt de ce radea :)) Si el scrisese aproximativ acelasi motto. [“Pentru ca pot!“] As fi fost mirata de acest lucru, daca intre timp nu ar mai fi vorbit alte 10 persoane care au spus mai mult sau mai putin acelasi motto, desi scris absolut independent.

Concluziile? suntem, totusi, intr-o masura, spalati pe creier. Avem implementate niste automatisme de gandire. Ne e usor cu ele. Le folosim din diverse motive. Fie, ca in cazul meu precis, din usurinta si pentru ca nu era cazul sa complic, eu nefiind partea principala a exercitiului respectiv, fie din lipsa de imaginatie la altii, fie din simplitatea de a gandi cu mintea altuia decat cu a ta, fie pentru ca chiar suntem convinsi ca daca suntem pozitivi, ni se va intampla doar bine. Pacat. Lumea merge spre minimalizare, si nu in sensul bun. Iubim cliseele. Pun asa de putine probleme! Rostim unul si scapam, sau ni se pare ca am scapat. Ca am parut destepti, ca am epatat, ca ne-am facut datoria de a spune ceva. E greu sa gandesti cu capul tau, e greu sa traiesti viata ta, e greu sa mergi pe drumul tau.
Dupa ziua de azi am inteles exact de ce oamenii ma percep ca “excentrica”, iesita din tipare. Mie mi se pare ca sunt cuminte si normala. Doar ca gandesc cu mintea mea, si ma exprim cu cuvintele mele ( in 99,99% din cazuri, azi fiind o chestie irelevanta pentru cum sunt eu de obicei), ceea ce pe cei mai multi dintre oameni ii sperie, ii deruteaza, nu stiu cum sa ma descifreze, de unde sa “ma apuce”. Ei se uniformizeaza, merg la pas, incolonati, intre benzi albe, trasate, invizibile, si le e bine asa. Se simt in siguranta. Nu-si dau seama cata “viata” adevarata pierd! Trist, foarte trist.