Oglinzi

Ma uit in oglinda si ma urasc pentru ca nu-i simt privirea asupra mea. Parca-mi sunt eu mie insami straina. Ma judec foarte sever, si nu-mi iert nimic. Iar prapastia intre aprecierile oamenilor si privirea mea ma doare.
In ultimele zile (saptamani) am decis lucruri, in viata mea profesionala. Am reflectat mult la partea online si am decis sa fiu coerenta, sa aplic ceea ce recomand altora. Sa nu amestec conferinte cu pofte de ciocolata, traininguri si sfaturi despre comunicare cu dorinte, bucurii si lacrimi de copil. Stiu, sunt umana asa, in acest amestec, dupa cum a remarcat cineva cu voce tare. Dar in masura in care recomand altora sa nu amestece nivelele si sa scindeze comunicarea cel putin in doua (sau eventual sa lase deoparte o anumita parte- acum depinde la ce nivel se afla persoana), nu era extrem de coerent ca eu sa amestec. Chiar nu vroiam sa devin ilustratia vie a proverbului romanesc “Fa ce zice popa, nu ce face popa“, cu mine in rolul titular al scenariului. Eu am spus dintotdeauna: nu predica ceea ce tu insuti nu aplici, nu declama ceea ce nu esti, nu proclama ceea ce nu faci, caci inconsistenta se va descoperi rapid. Numai autenticitatea e durabila.

Au fost mai multe motive care au condus la nasterea in mintea mea a acestei idei. Dar cel mai important este acela ca e normal sa aplic eu insami ceea ce le indic altora sa faca. Contul meu principal se va transforma in pagina. Tranzitia a inceput acum 4-5 zile, si dureaza ceva, caci nu mi-as dori sa pierd unii oameni.
Nu vor fi mai multe postari. Sunt deja constienta ca scriu mult, cel putin uneori 🙂 Ele vor fi doar segmentate, impartite in doua. Partea serioasa, profesionala, in pagina, partea privata in profil.

Cu ocazia acestei decizii, si anume segmentarea comunicarii [hotarare aplaudata si calificata de idee buna de oameni destepti (iar asta ma onoreaza extrem), insotita de promisiunea ca ma vor “tine sub observatie” ca sa vada cum se petrece trecerea, pe care unii isi doresc sa o aplice ei-insisi], am primit dovezi de apreciere, de atasament si de fidelitate care m-au coplesit. La propriu. Am plans, pentru ca nu sunt intr-o stare in care sa pot sa mi le asum. Ma bucur ca un copil sa le citesc, va multumesc enorm ca mi-ati scris asemenea cuvinte, dar acum, mai putin chiar decat alte dati, pot sa mi le asum. Recunosc oarecum starile de acum ceva timp, si ma dor.

Oamenii imi ofera multa dragoste si apreciere, oameni necunoscuti, pana la urma. E o diferenta prea mare, ca o prapastie imensa, intre cele doua imagini. E absurd, dar pe mine ma intereseaza imaginea din ochii lui, pe care acum, pentru moment, n-o mai percep.  Iar diferenta dintre privirea lor si oglindirea in ochii sai, momentan inexistenta, ma parjoleste. Exact asa cum spunea Lamartine, “un seul être vous manque et tout est dépeuplé.” [“O singura fiinta iti lipseste si totul e pustiu”] Nimeni si nimic nu acopera acest vid, acest hau.

Te ascult