Archive for avril 2011

Si uite asa, stau si ma uit cum trec minutele, si ma enervez ca ele trec degeaba, in detrimentul meu. Am asteptat sa fiu extenuata ca sa adorm. Nici macar asta nu m-a ajutat. Ma ustura ochii si stiu ca in 2-3 ore incepe o zi grea. Si totusi, nu pot inchide ochii. Azi m-as odihni si fortat, numai ca n-am ce sa beau ca sa dorm. Eu nu iau medicamente, si n-am nici antinevralgic in casa. Azi e una din zilele cand as lua un somnifer. Sau macar un sfert. La cat de putin obisnuita sunt cu medicamentele, si sfertul si-ar face efectul. Si nu din vreo nesabuinta, ci pentru ca am nevoie disperata sa ma odihnesc. Am tot sperat ca imi va fi suficient de somn cat sa cad, doborata. Dar nu. Azi nu. Un gand imi sfredeleste creierul, o senzatie imi cioparteste inima. Suna intr-un fel cuvintele astea, realizez. Nu-s intamplatoare. Sunt absolut pe masura momentului. Mi-as dori sa fie o exagerare teatrala, figura de stil, metafora pentru scriitura. Am sa am ochii rosii maine si mintea incetosata. Macar (indraznesc sa sper) ma va fi parasit aceasta dureroasa luciditate care ma macina acum si care ma impiedica sa zambesc, fie si proiectat, acest suras, intr-un viitor indepartat. Intunecare. Incerc sa ma linistesc. Imi bate inima infiorator. Accelerat, dar nu de emotii pozitive. Nici nu reusesc sa plang. Probabil ca mi-ar fi mai bine daca as reusi sa rup zagazul lacrimilor. Cand ajung acolo, e putin mai senin, e dincolo de un prag. E o epuizare, buna. Si dincolo de ea, cateodata, macar, e linistea. Dar nu sunt acolo. Am stins lumina de cateva ori. Am reaprins-o, agitata. Parca pe intuneric era si mai intuneric. Nu indraznesc sa ma uit dupa draperii, stiu ca e lumina afara deja. Aud pasarile, ciripind. O lumina care mi se va parea si mai necrutatoare, si mai dura decat a altor dimineti. Nu e lumina dulce a unui rasarit care imi mangaie pleoapele inchise, in spatele carora imi termin visul despre tine. Nu e lumina roz a unei dimineti care ma preia dintr-o noapte in care m-ai strans in brate. E lumina cruda dupa o noapte de nesomn, strabatuta de dureri greu de masurat. As refuza aceasta lumina, daca mi-ar sta in putinta. As intarzia-o, macar, sa prind o ora-doua-trei de somn, in liniste. E un rasarit inutil, greu de acceptat, dupa ce m-am uitat, minut cu minut cum trecea timpul, incetisor, nici eu nestiind daca sa cred ca trece prea repede sau prea incet.  Un rasarit inutil, dureros, anacronic, fara noima. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

E al (nu vreau sa numar) Paste pe care-l petrec singura. Nu spun asta cu durere, nu e nimic de compatimit, (ca parca va si aud), intr-o masura e o alegere. I-am refuzat si anul acesta pe parintii mei, care merg traditional deja in casa de la Busteni, si la Biserica de la Palatul Cantacuzino. As fi mers cu ei, doar cu gandul sa-l impiedic pe el sa conduca (e foarte rau cu inima, are doar 15% vascularizare), dar deoarece doreste sa plece oricum marti inspre Brasov de capul lui cu masina, si sa revina abia sambata viitoare in Bucuresti, condusul meu n-ar fi avut sens, eu oricum revenind maxim marti in Bucuresti, pentru ca am treaba, iar el pleca oricum la Brasov. Intr-un fel, cred ca-l inteleg si pe el, dar despre asta cu alta ocazie… Mi-e ok singura, am ales sa raman acasa, cum spuneam, intr-o anumita masura, este o alegere. Si anul trecut eram asa, si mi-a fost bine. Anul trecut Pastele a fost  mai la inceput de aprilie. Pentru ca acum raportez totul la inceputul lumii. Iar Pastele a fost inainte de inceputul lumii. La Inviere, am coborat la biserica de langa bloc. Eram cu cateii. (nu, nu la biserica, ci in week-end-ul respectiv).  Anul asta, si cateii sunt la munte. Nu-i problema, ma responsabilizau, cumva, trebuia sa am ore regulate, sa am grija de ei. As putea sa ma duc in familie, draga mea verisoara ma asteapta, dar am hotarat sa stau aici. Mi-e bine asa, nu e o decizie pripita sau emotionala. Am mai stat eu si revelioane singura (ma rog, in unele am fost impiedicata sa)… 🙂 Dar nu ca n-as fi planuit 🙂 Am sa respect traditia de a avea ceva nou pe mine (haine). Am sa fac la fel ca in alti ani. Cu o singura exceptie. Desi am biserica langa bloc, anul asta ma voi duce la biserica de langa el. Macar asa sa simt ca sunt aproape. Sa merg pe acele trotuare, sa respir acel aer. E important. Dragii mei, sa aveti sarbatori linistite. Sa va fie asa cum stiti voi ca va e bine, senin, cald si fericire. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

De curand, o afirmatie a cuiva (om implicat in politica de 10 ani, implicat la modul serios, adica membru de partid, activ, atat offline cat si online), m-a facut sa sar in sus pana la plafon, si chiar dincolo de el. Cred ca brusc am priceput de ce se intampla lucrurile asa, si de ce se vor perpetua asa. Am priceput unul din motivele pentru care lucrurile stau asa. Daca un om care e de 10 ani in politica, si e activ, spune ca « face politica de hobby », atunci eu raman cu gura cascata si nu mai reusesc nici macar sa o inchid, daramite sa rostesc ceva.  Cum sa fie hobby? Politica e o meserie, cel putin pentru politicieni. Si nu o metoda de a-ti umple timpul, nici buzunarele, nici de a-ti satisface cine stie ce vanitati. Iar pentru ceilalti, toti membrii de partid (partide), tot nu e un hobby. Politica e ceva ce trebuie sa faci serios sau mai bine sa nu faci. Mie mi se pare absolut socant ca un om care face politica de 10 ani sa spuna asta, atat de detasat, atat de dezinvolt, atat de fara retineri. Ca si cand ar fi normal sa afirmi ca faci politica asa cum ai merge sa joci tenis sau sa alergi in parc, sa inveti un dans sau o limba straina. Si mai socant e ca vine din partea unui om implicat de atatia ani, din partea unui om educat si matur. Ce viitor mai avem noi, ce speranta? Unii intra in politica pentru a se imbogati, altii pentru a-si satisface setea de putere si a-si contrabalansa unele frustrari, altii … ca un hobby. Stiu, o sa-mi spuneti ca-s idealista, dar eu intreb: ai voie sa intri in politica daca nu te gandesti catusi de putin la acest popor? Am avut ocazia sa vad organizatii de partid din interior. Multe. Nu spun cine, care, cand, cum. N-are oricum importanta, pentru ca e o situatie generala. Oamenii sunt prea preocupati sa-si dispute minuscule detalii, mici scaune si pozitii interne, isi pierd energia si timpul in racaieli meschine si ridicole, pierzand din vedere scopul comun, scopul mare, batalia adevarata. Prea preocupati sa castige un nimic, isi petrec timpul trecand la propriu pe langa scopurile principale, focalizati pe penibile si minuscule contradictii, pe orgolii interne, nefolositoare, contra-productive. Trist, enorm de trist. La fel si cei care practica politica pe post de hobby. In loc sa mearga la clubul de filatelie, merg la partid… Superb. Viitorul copiilor nostri e in maini bune. Ce sa zic acum? Sunt, probabil, mai catolica decat papa. Din nou. Si am sa mor asa, nu ma schimb. Idealista, daca vreti voi. Dar eu sper, din suflet, si ma voi lupta, la nivelul meu, ca oamenii sa inteleaga. Si din ce in ce mai multi oameni sa gandeasca asa cum gandesc eu, si sa constientizeze lucrurile. Eu una, ca cetatean implicat si responsabil, n-as vota niciodata un om care face politica din hobby. Niciodata. share: Bookmark on Delicious…

Azi am fost la o intalnire privitoare la un nou proiect. Discutand despre una si alta, interlocutorul meu afla ca am 14 ani de presa in spate, printre altele din viata mea plina cat 3 vieti. Brusc ma priveste mirat, cu admiratie, blonduta din fata lui a capatat alta dimensiune, si intreaba: « 14 ani de presa? si de ce ati iesit?« . Pentru ca e o meserie care imi place, si pe care, de fapt nu o consider meserie, ci stare de spirit, deci as fi ultima care as denigra-o, ii spun scurt, zambind, complice, mizand pe inteligenta sa: « Nu vreau sa comentez, dar cred ca stiti si dumneavoastra cam ce e in presa in ziua de azi« , aruncand o privire scurta, dar severa, si-n consecinta relevanta, spre televizorul din biroul lui, deschis pe un canal de stiri. Si nu rostesc raspunsul cu bucurie, ci e o veritabila amaraciune in mine. Eu am iubit, iubesc meseria asta, ii eram dedicata, e sangele si viata mea. Bun, termin intalnirea, intru in alta, hehe, ironia intamplarii face ca la masa de alaturi sta Corina Dragotescu. Spre sfarsitul dupa-amiezei, inceputul serii, ajung acasa.  Ca sa-mi fac curaj de curatenie si de fapt mai ales ordine (casa mea arata perfect starile prin care am trecut zilele astea), deschid computerul, si vad stire pe Realitatea.net, de pe 20 aprilie, ora 17.15. Era aceasta stire: « PDL trimite scrisori pensionarilor. Prin grija guvernului Boc vi s-a marit pensia« .  In stire se citeaza sursa, ziare.com. Ma duc pe ziare.com, disciplinata, sa vad de cand e. Stirea e scrisa tot azi, 20 aprilie, ora 15.41, si se numeste la fel. WOW. Sunt data pe spate. 20 aprilie? Da? Mai, acum ce sa zic, super viteza de a afla o informatie. Eu am gasit-o la noi in cutia postala de la birou, aceasta scrisoare, pe 8 aprilie. Am si postat scrisoarea scanata pe 8 aprilie, online, in vazul a cateva sute de ochi. 12 zile le-a luat « ziaristilor » sa afle despre niste scrisori publice? Ma bulverseaza sincer acest lucru… « De ce ati iesit?« , imi rasuna in cap intrebarea interlocutorului mei in ochii caruia citeam admiratia pentru trecutul meu. « De ce ati iesit? » In care presa sa fi ramas? Si imi aluneca doua lacrimi amare din ochi… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It