Ganduri cu tine

Mi-ai invadat toate gandurile, mi-ai estompat toate amintirile anterioare aparitiei tale.
Am o memorie foarte buna, de obicei. Acum cautam sa-mi amintesc ceva, si dintr-o data, mi-a navalit in cap un cuvant legat foarte tare de tine, care a eclipsat orice alt cuvant, si care mi-a anihilat orice incercare de a-mi aminti. M-ai umplut, pur si simplu.
Am fost surprinsa, dar nu peste masura. M-am bucurat. Gandul la tine e instinctiv. Si e o fericire. Esti in mine, prezent, prin gesturi, prin cuvinte, un fel de familiaritate creata natural si atat de fireasca.
La fel, zilele trecute, mi-au cazut  privirile, intr-o discutie, pe un cuvant. Efectul, imediat, ca cel al madeleinei lui Proust. Folosisei acel cuvant candva, intr-o circumstanta, intr-un mesaj. Brusc, acel cuvant nu mai era un simplu cuvant. Era impregnat de tine. Era legat de tine. Era o punte intre noi.
Asa cum scriam despre geografia sentimentelor, asa exista si semantica sentimentelor, limbajul senzatiilor. Cuvintele capata intelesuri noi, se incarca de valente diferite, suplimentare. Asa cum trotuarele nu mai sunt simple trotuare, ci râuri de senzatii, cuvintele nu mai sunt neutre, ci incarcate de sentimente, de trairi.
Silabele strecoara intre ele, nevazute, dar atat de pregnante, emotii, vibratii ale sufletului. Consoanele ascund in duritatea lor intensitati nebanuite si vocalele contin inflacarari.
Daca cineva imi spune un cuvant care i se pare banal, dar mie-mi va aminti de tine, voi incepe sa zambesc, simtindu-l altfel decat ca pe un orice alt cuvant.
Simtindu-te aproape, cuvantul acela care-mi aminteste de tine e ca o mangaiere pe care mi-o trimiti, de departe.
Ca un clin d’oeil al destinului catre mine. Cuvantul acela ma umple. De caldura, de tine, de dorinta. Te iubesc inca si mai mult, si mai intens. Se poate mai mult? Nici nu stiu… “Car ma vie, car mes joies, aujourd’hui, ça commence avec toi”


Te ascult