Multumesc, stationar rau

Mananc fara gust, dorm fara somn, plutesc printre ore. Muncesc, scriu, gandesc, si niciuna din aceste preocupari nu ma “perturba” suficient, nu ma indeparteaza de gandul primordial. Gandul care ma umple, de dinanutru, pe dinafara. Rad, glumesc, ma straduiesc sa dau din mine celorlalti ceea ce asteapta de la mine. Nodul amar e in gat. Si ma prefac ca nu-l vad, ca nu-l simt. Il ignor. Ma ustura ochii. Senzatii palpabile. Ma simt mica, abandonata, trista, ratusca cea urata. Alung de la mine gandul asta, dar revine insidios. Mi se strecoara intr-un cotlon de minte si ma roade din interior. Am evitat sa merg la mama. Ma cunoaste prea bine, si vede. Nu-i nevoie sa deschid gura, sa schitez niciun gest. Ma stie. Am fost totusi, asta seara. “Ai slabit”, a spus. Si nu m-a vazut de 10 zile, doar.  “Te lauzi sau te plangi?”, m-a intrebat cineva. Nu, acum nu-mi pare bine, deloc. Nu-i nicio smecherie sa slabesti “asa”.

Si mi s-a pus nodul amar in gat, ma sufoca. Beau o gura de cafea din ceasca de langa pat. Ma prefac ca amareala e de la cafea, pe care, de cand ma stiu, o beau fara zahar, neindulcita, cu nimic, niciodata. Pe cine pacalesc? Pe mine insami? Vad ca nu-mi iese… “Va rugam sa ne bagati in seama, ca ne simtim cam tristi fara spiritul dvs“, aud. Bun, surad, respir, ofer. Imi place sa daruiesc. Eu cu primitul am o problema. Adanca (dar asta alta data). Zilele astea sunt surprinsa. Ma situez greu in locu-mi. Am aproape tendinta de a privi peste umar. Cu mine vorbeau? Despre mine? Pe mine ma intreaba? Mie mi se adreseaza? Pe mine ma asculta? M-am defectat. Unde e cheita?  Cu o surubelnita merge?

In email mi se strecoara niste cuvinte foarte frumoase. Izbanda, bucurie, zambet. “Eu, daca as avea parghii, te-as plati sa tii conferinte la Universitate. Despre viata: asa cum scrie Mirandolina, sa le spuna oamenilor. Si te-as plati pentru asta. Tu esti cel mai frumos lucru care mi s-a intamplat de asta vara incoace. Ce tablou frumos i-a reusit lui Dumnezeu: Mirandolina“, spune o doamna pe care o stimez, profesoara, necunoscuta. Adica da, cunoscuta, dar asa, inca nu ne-am vazut ochi in ochi. Ma citeste. Si-mi scrie. Imi spune lucruri. Ma simt coplesita. Pana la emotii cu lacrimi. E aproape incredibil. Ce am facut sa merit asta? Mi-e si mai greu decat in alte momente sa nu ma uit in spate si sa nu ma intreb despre cine e vorba in propozitie…

Bine, am suras. Greu zilele astea. Ma gandesc la el si ma doare. Ma ustura, mi-e dor, ma arde absenta. Il visez cu ochii inchisi si cu ochii deschisi, il pipai cu mintea si cu mainile. Il doresc atat de mult incat uneori mi se intampla sa-l simt aproape, ca si cand m-ar atinge. Dar daca m-ar atinge acum, as exploda, atata pasiune si asteptare s-a adunat in trupul meu. Surad. Calatoresc inspre Tara Surasului Rasare. Iau apa si merinde si nu ma abat de la drum. Pasaport imi e sufletul meu curat, mijloc de transport imi este dorinta. Carburant imi este pasiunea nestavilita, dragostea. Tara Surasului Rasare, am sa o simt fara busola. Cu al optulea simt. Da, al optulea, ati citit bine. Eu am multe simturi… si nu, nu-i al saselea. Al meu e al optulea…

Cum ma simt? E intrebarea la care detest sa raspund, zilele astea. Ma misc printre oameni si lucruri. Ma emotionez, plang, surad. Cum ma simt? Multumesc, stationar rau.

Te ascult