Romania si libertatea de a trai

Cand am revenit in Romania, mi s-a parut ca ma reintorc in timp. Ipocriziile si convenientele sociale sunt mult mai pregnante, mult mai apasatoare decat in alte parti ale lumii. A trai altfel decat o face “lumea” este un curaj pe care nu oricine si-l asuma, in ochii unora  acesta  fiind un “curaj vecin cu nebunia”. Imi pare rau despre situatia asta si felul in care oamenii isi duc viata, pentru ca ingradirile nasc generatii de frustrati. Iar pentru frustrari intotdeauna exista un moment al notei de plata, dureros pana la depresie. Oamenii se ingradesc ei singuri, nu-si permit sa iasa din niste norme pe care ei insisi le considera absurde, insa gandirea lor, prea inchistata, prizoniera intre garduri, nu le permite sa paseasca “dincolo”. Sa isi dea voie, sa-si permita sa faca mai multe lucruri din cele pe care si le doresc cu adevarat.
Lucrurile sunt atat  de vizibile, incat nu rare au fost datile cand am auzit, dupa intoarcere: “O femeie de varsta ta nu se imbraca asa.”. Fraza asta ma facea sa sar pana in plafon. In primul rand, la varsta mea (respectiv 27 de ani), in Franta, de unde veneam, nimeni nu ar fi formulat asa, ci ar fi spus “o fata”. Si-n al doilea rand ce inseamna “nu se imbraca asa?” Unde exista o norma cum sa ne imbracam? Avem uniforme? Si ma mira cu atat mai mult cu cat aceste cuvinte veneau din partea mamei mele, cea care m-a invatat, in adolescenta, sa cultiv diferenta, sa fiu altfel, sa ma demarchez, cea care-mi croia si cosea rochii ca sa nu fiu imbracata la indigo cu ceilalti, in hainele din comertul socialist. Cand se modificase atat de mult incat vroia sa fim toti “regulamentari”?

Ei, bine, aveam sa descopar ceva mult mai grav. O tara cu “uniforme mentale”. Ingradiri. Teama de “ce zice vecinul”. O societate arhaica, inca guvernata de temerea de judecata vecinului sau a cine stie cui (chiar si in mediul urban). Una din cele mai importante lectii invatate in Franta de mine, si printre primele a fost: sa nu-ti pese de ceea ce spune lumea. Sa nu-ti pese decat de mana care te hraneste. Doar aceleia ii datorezi ceva. In rest… iti da cineva de mancare? Nu? Atunci bine. Nu conteaza. Pentru mine, intoarcerea in Romania, dincolo de diferentele profesionale, financiare, de perspective de cariera, a insemnat in primul rand un enorm salt inapoi, in timp, ca si norme sociale si interactiune umana.

Ii priveam uimita pe romanii de 50 de ani. Imbatraniti, chirciti, pregatiti sa predea stafeta, cu discursuri de genul “eu am trait, am facut, acum e randul tau”, catre copii lor. Si-mi aminteam francezii de 50 de ani, floarea varstei, oameni tineri, bucurosi de viata, traind din plin, care se bucura de faptul ca au urcat in cariera, ca si-au crescut copiii (pe care i-au lasat in lume). La 50 de ani vesticii se reindragostesc, reconstruiesc. Nu isi incruciseaza mainile pe piept si nu-si pregatesc hainele de inmormantare…
Azi, inca dupa atatia ani de la reintoarcere, privesc pe strazi si ma minunez. Tot nu reusesc sa ma obisnuiesc cu ceea ce vad in jur. Oameni gri, cerniti… Oameni ridati, cu par alb inainte de vreme. Consumati. Sigur, nu-i condamn. Intr-o masura, e rezultatul vietii complicate, luptei zilnice pentru supravietuire, pentru plata facturilor, rezultatul ingrijorarilor “cu ce hranesc copiii”.
Dar in alta masura, non neglijabila, e si vina fiecaruia dintre noi. Pentru ca puterea sta in noi. Puterea de a schimba ceva, macar la nivel personal. Puterea de a nu urma cai batute daca ni se pare ca altceva ni se potriveste si nu cararea indicata de “lume”.

Stiu ca o sa par absurda, cu invataminte super pozitiviste poate ciudate, dar spun: fa ce simti, in masura posibilului!  Trebuie, ai datoria sa faci ce simti. Ai obligatia sa incerci sa-ti implinesti visele. Chiar daca ai sa “cazi”, vei fi incercat, si vei avea multumirea ca ai facut-o. Crede-ma,  asa e bine. Pur si simplu, in masura lucrurilor pe care le poti realiza, fa TOT ce vrei, oricat de nebuneste ar parea. Orice iti doresti, chiar si lucruri ciudate, FA-O!!!!!!!!! Incearca sa destelenesti si pe alaturi de drumul consacrat. Poate ti se potriveste altceva decat “ce face vecinul”. Te vor arata cu degetul? Si ce daca? Multumirea ta interioara conteaza mai mult decat vorbele lumii. Tu vei fi mult mai in acord cu tine insuti, iar acest acord valoreaza aur. Limitele? Limitele sunt doar legea si bunul simt. Respectul celui de langa tine. Dar atat. In rest, da-ti voie sa faci ce simti! Nu merge in turma, ca oile! Cand renunti la ce iti doresti ca sa ramai cu ce poti, mergi in jos, nu in sus. Si n-ai cum sa evoluezi.

Militez activ pentru curajul de a-ti trai propria viata! Trebuie sa faci lucrurile pentru ca le doresti, nu pentru ca le vrea “vecinul”, sau pentru ca “asa trebuie, asa se face”. Nimeni nu traieste in locul vostru. Asumati-va curajul de a va trai orele, zilele, saptamanile, asa cum vreti, cat mai apropiat de ceea ce va doriti! O sa fie mai bine, va veti simti mult mai armoniosi. Decalajul dintre ce esti si ce ti-ai dori sa fii se reduce. Toata societatea se va transforma, in acest fel. Mai putine tensiuni, crispari, frustrari. La nivel mare, conteaza. Dar si la nivel personal conteaza enorm. Curaj! pe locuri, fiti gata, start: traiti!

7 comments on “Romania si libertatea de a trai

  1. De obicei, dragă Mirandolina, omul respiră pentru a supraviețui. De multe, prea multe ori uită să-și umple pleurele întru viețuire…
    Iar România noastră e așa: cernită, ridată, tristă, cu volume respiratorii clinic sănătoase (și asta discutabil)…
    De asta mi-e dor să plec. Dar, acum e imposibil.
    Încerc doar să viețuiesc frumos, senin, curat, premeditat.
    Ceea ce vă doresc tuturor! 🙂

    • Ce n-ai inteles tu si nici ceilalti, probabil, este ca nu plecarea e o solutie. Ci schimbarea de atitudine. Cine nu are curaj sa traiasca, poate pleca oriunde. Tot ingradit mental va trai. Tot nu-si va permite sa faca altfel…. Cat nu veti intelege asta, n-aveti nicio sansa, nici aici, nici acolo, iarta-mi duritatea. Libertatea e in noi. Limitele, noi ni le punem.

  2. Nu Romania este de vina..ci omul in sine. NU conteaza unde traiesti ci cum traiesti. America care este well known as libertate.. mergi in Virginia.. daca nu mergi duminica la biserica nu esti primit in comunitate/esti privit ca un nimeni.
    Locuiesc in afara Romaniei de 20ani..de la o varsta destul de frageda.
    Sunt obosita sa ‘vad’ romani cum scuipa in Romania. Sunt atat de multe exemple… NU conteaza natia..conteaza OMUL!
    Nu exista padure fara uscatura. NU exista grau fara pleava..
    Gosh…cand oare romanii vor intelege ca trebuie sa inceteza sa scuipe in poporul lor/ in neamul lor!
    Doamne…as avea atat de mult de spus…dar situatia ma limiteaza…
    Oh God….
    Am fost in jurul lumii …stiu exact despre ce vorbesc..si mai presus de toate pot localiza adevarata realitate ..ceea ce multi NU.
    N-am sa las loc nimanui sa-mi spele creierul !!!
    America? Da? About americanii ce mor pt ca nu au asistenta medicala? hmm? ..or about americanii ce platesc insurenta medicala o viata si cand ajung la batranete firma respectiva intra in faliment ? mm? BOOM! Oh..cum spuneam mai sus..exemplele pot continua… 🙂
    Gosh!!!
    ………..
    Fii mandru/a de *tine* ..albanez/roman/american…

    ..si nu uita – Viata e o lupta ..scapa cine poate- indiferent de natie.

    D.

    • Asa e, Dana, am spus, de altfel, imediat mai sus de comentariul tau, ca plecarea nu este o solutie. Ca limitele sunt in noi, si libertatea trebuie sa ne-o asumam.
      Nu stiu cum e in Virginia, si nici nu era intentia mea de a stii. Presupun ca exista si comunitati mai inchistate decat Romania. Comparam lucruri comparabile, adica tari europene.
      Asa, daca ne lansam in comparatii, la nivel de societati arhaice, mai gasim multe dedesubt. Africa, si alte. La nivel de libertati inabusite, da, presupun ca nu-i usor sa fii femeie in Afghanistan. Acum exagerez in caricatural.
      Ideea e ca da, plecarea nu e o solutie, ci deschiderea mintii este o solutie. Lucrurile se pot schimba daca NOI ne schimbam.
      Nu a zis nimeni, nicaieri cuvantul “vina” 🙂 Si nu e vorba de incriminat o natie, ci o atitudine. Majoritara aici. Atitudine care le face lor rau, si le taie din aripi…

  3. Nu de granitele statale e vorba aici, ci de cele mentale.
    E suficient sa treci prin cateva situatii dificile in care cei care ar trebui sa fie alaturi de tine sunt mai preocupati “sa nu afle lumea” decat sa adopte o atitudine clara in privinta problemei tale. Cat despre uniformizare… ni se baga pe gat in fiecare secunda a vietii si noi continuam sa punem botul. Trebuie sa te imbraci “la moda”, sa arati “bine”, sa “te realizezi” familial si profesional – iar daca parerile tale despre moda, frumusete, familie si cariera nu coincid cu ale turmei ai de suferit. Uneori, mult.
    Daca ne uitam in jur, cati oameni cunoastem care sa aiba un hobby? Unul adevarat, nu sa asculte muzica, sa citeasca sau sa gateasca. Mai stie cineva ce e aia? Stie cineva ca se poate face si altceva in afara de jobul oficial si munca obsesiva pentru acumularea materiala?

    • sigur ca de cele mentale, dar in anumite spatii geografice, presiunea sociala este mai puternica, adica e o constatare…
      Din pacate, oamenii nu-si dau voie sa traiasca. De aceea mi-as dori ca fiecare din ei sa isi acorde libertati, cele care nu costa, cele care nu afecteaza libertatea altora, care nu infrang legi (decat legea lui “ce-o sa spuna lumea?”, lege pe care mi-as dori sa o vad disparuta cat mai curand).
      Multumesc, Roxana 😉

    • si intr-adevar, da, ai dreptate, sinceritatea “costa”, oamenii condamna si resping ceea ce nu inteleg sau ceea ce nu-i ca ei, e o teama de “diferenta”, de drumul celalalt.
      Dar cred ca avem datoria fata de noi insine, fiecare din noi, sa nu mergem in turma! Sa facem (macar intr-un procent rezonabil), ceea ce ne dorim cu adevarat.

Te ascult