Fundeni:o vizita care calibreaza

Sa incep abrupt, caci altfel nu se poate. Acum doua zile am fost la Fundeni. Am vizitat o prietena (pe care parca o stiu de o mie de ani, desi am vazut-o abia a doua oara), care sta cu mama ei, internata. Mama e sub perfuzii, nu se poate deplasa, si prietena mea sta cu ea sa o ajute. Eu n-am fost niciodata pana acum, in ziua de azi, la acel spital. Nici macar nu stiam unde este. Stiam foarte vag, si am bajbait ca sa ajung, si ca sa intru (am intrat in celalalt, cel de alaturi).
In sfarsit, am intrat, am vazut-o. Ne-am imbratisat. M-a emotionat extrem, inca de la prima fraza. “Uf, ce frumos mirosi, eu nu mai stiu ce e acela parfum, si rochie”. Instantaneu mi s-a oprit respiratia si mi-au dat lacrimile, dar m-am stapanit, sa nu ma vada. Ultimul lucru de care avea ea nevoie erau lacrimile mele, ea avea nevoie de zambetele si puterea mea. Toata intrevederea, care s-a petrecut la bufetul spitalului, am fost extrem de tulburata, gandindu-ma la ce inseamna acele circumstante, pentru ea. Inca si acum, cand scriu aceste cuvinte sunt impartita, sfasiata, mai bine-zis,  intre durerile mele adanci si rusinea de a avea aceste dureri, atunci cand exista oameni care stau alaturi de parintii lor, in spital, cu perfuzii. Mi se intuneca mintea, nici nu pot sa gandesc asta. Ma doare sufletul. Acum, in afara de durerile mele, am un profund sentiment de culpabilitate.

Sincer, luni dupa-amiaza a avut loc ca o calibrare. Am inteles, chiar daca ma doare acum, si infrunt furtuni absolut importante, dar am inteles ca nu avem dreptul sa ne lasam ingenuncheati. Ca lucrurile cu adevarat grave din viata sunt boala si moartea. Si am mai spus asta deja. Eu plang pentru trandafirul care moare, pe care-l asociez cu niste date legate de povestea mea. Dar e doar un trandafir, nu un om. Iar povestea poate totusi sa aiba final fericit, de ce sa o leg de un trandafir care s-a uscat? Pragmatic vorbind, aud ca acel gen de trandafiri sunt hraniti cu diverse ingrasaminte ca sa tina ca un buchet: doua-trei saptamani. Daca am sa reusesc sa-l reinvii, minunat. Daca nu, am sa sadesc unul, adevarat. Nu am dreptul sa ma las abatuta, sa fiu zob. Grave nu-s decat boala si moartea. Sa-mi scriu fraza asta de o mie de ori, peste tot. Povestea mea poate fi buna. Trandafirul poate trai, si chiar daca nu, e doar un trandafir.

O priveam in acea dupa-amiaza pe prietena mea, micuta, in negru, incercam sa ii abat gandurile (de asta avea nevoie), povestindu-i de ale mele, verzi si uscate, zilele asta mai mult uscate decat verzi. Peregrinarile mele, framantarile mele sentimentale, iubirea care ma mistuie, lucrurile care ma preocupa… O priveam si incercam sa nu detecteze jalea din mine. O priveam si stiam ca are minutele numarate, pana sa se intoarca in salon. Ii sunase telefonul de doua ori, era intrebata cand revine… Eu eram pauza ei, fereastra ei spre viata, spre primavara, spre exterior, spre lumea larga. Veneam cu miros de proaspat, cu miros de femeie, de parfum. Cu rochie si tocuri. Reprezentam viata, eram ambasadoarea exteriorului, si n-aveam voie sa bocesc. Desi aveam sufletul cernit.

Mi-ar fi placut sa ii ofer martisorul in alta parte decat la bufetul de la Fundeni. Mi-ar fi placut sa fiu Dumnezeu si sa ii scot atunci pe toti bolnavii din toate spitalele, sa ii vindec. Ma doare si acum durerea lor, a cunoscutilor si necunoscutilor care se afla in imprejurari dificile.

Si, colac peste pupaza in lantul coincidentelor vietii mele… Ies din spital, intru in masina, bag cheia in contact, pun radioul. Romantic FM, cum ascult de ceva vreme. Ei bine, la ora 18.00, luni, la Romantic FM era acea melodie, una din melodiile LUI. Atunci chiar nu m-am mai putut abtine. Conduceam si plangeam. N-aveam cum sa ma opresc. Trebuia sa ajung la un eveniment, seara, la Novotel. Viata, lumea reala isi cerea acut drepturile. Plangeam si conduceam, conduceam si plangeam…

Fii tare, draga mea! Toate gandurile mele bune spre tine.

si nu, n-am putut sa scriu pana acum despre asta, ar fi curs sange, nu cerneala.

8 comments on “Fundeni:o vizita care calibreaza

  1. Viata este dura, Mirandolina. Si grea, uneori. Asa este ea. O vorba extrem de adevarata este: nu-i da omului cat poate duce. Daca ar fi sa glumim putin as spune ca bufetul de la Fundeni este dragut 🙂 Cel putin in partea de cardio, parca, este chiar dragut. Am baut de multe ori cafea acolo, dupa ce-mi faceam analizele. Este o curte mica cu verdeata, vin mai ales medici acolo, sa manance. Seamana un pic cu bufetul de la Muzeul Arheologic din Atena. sau poate doar mi se pare mie, si asta ma mai imbarbateaza. De multe ori m-am bucurat cu cafeaua in fata, ca eu vin doar pentru niste analize de rutina (am un prieten acolo, medic, la care ma “verific” anual) si ca nu sunt ca cei cu probleme grave. Ma bucr si plec mai puternic, mai ales dupa rezultatul bun al analizelor. Ma inspaimanta un pic dialogul medicilor. Ei vorbesc despre boli si suferinta cum vorbim noi despre un film. Probabil pentru ca nu sunt ale lor proprii aceste trairi. Le traiesc ca pe o ecuatie ce trebuie rezolvata. Sau nu.
    Lasand filosofia deoparte, in acel spital mi-a murit tatal. Am crezut ca niciodata nu voi mai calca acolo. Am parcurs toate etapele: salon, morga, etc. Ironia sortii: cel mai bun prieten e medic acolo, si acolo ma duc cel putin o data pe an, cum spuneam. Asta e! Viata merge inainte!

    • asa este. Pe mine vizita acolo m-a zguduit. Zguduit, la propriu. Nu e un cuvant oarecare…. ZGUDUIT
      da, este acolo ca o gradina. Era frig, n-am iesit. Mi-era oricum dincolo de puteri sa apreciez orice din locul acela.
      E un spital… cu oameni bolnavi. Doare

  2. 15 ani am trecut prin acel spital pentru parintii mei . Au fost operatii dupa operatii si apoi internari repetate … Toate au dus insa la acelasi final … Ei sunt acum in cer. Din cei 15 , 10 au fost ani cu viata de ermita pentru mine . Mama a fost 10 ani total dependenta . Nu am stiut decat casa , serviciu , spitale , farmacie , bucatarie , spalat si ingrijit … Ani de zile am dormit pe furatelea . M-a salvat un singur lucru . Faptul ca am reusit sa fur din timpul mereu supraincarcat , cate 10 minute pentru o cafea , bauta in linistea mangaiata de un radio ascultat in surdina . Asta m-a salvat . Bucuria de a putea avea cateva minute de ragaz . Dar aceste minute erau savurate . Era atata liniste si tihna atunci … Am ramas intr-o relatie foarte speciala cu aceasta licoare , pentru ca ea m-a salvat . Cand se intampla ca toata lumea sa doarma linistita , eu stateam intr-un fotoliu si citeam . Au fost 15 ani in care am facut marile mele lecturi ale cartilor fundamentale din specialitate intre doua paturi . Intre cele doua paturi era un raft incarcat de cartile mele cele mai tari si fotoliul meu . Langa paturile lor era perfuzorul si pe noptiere tot ce le trebuia . Nu am fost atunci decat ocupata . Nu trista. Ci in starea de a le fi mereu in ajutor . Nu a fost usor deloc , dar incercand sa-mi vad viata acum daca nu as fi facut toate astea , ma gandesc oare cum m-as fi simtit . Am fost unica lor fiica , iar ei cei mai buni parinti . Am functionat excelent si dupa asta . Profesional am continuat formari dupa formari si apoi 3 ani am calatorit mult . Cu experienta de acum ,cred ca orice situatie luata asa cum este , fara sa-i adaugi trairi care sa-ti obstructioneze buna functionare , este probabil cea mai buna solutie pentru a reusi . Si intr-adevar lacrimile nu folosesc la mare lucru . Asa a fost … Tot ce primim de la viata inseamna viata , oricat ti-ar cere ca efort . Si oricat de mare ar fi efortul , el iti confirma ca esti viu . Atata timp cat putem manca , ne putem misca si ajuta pe altii , nu avem dreptul sa fim tristi . Sanatate pentru mama prietenei si putere pentru ea, ca sa le duca pe toate !

    • 🙁 Nici nu stiu ce sa spun mai mult. Esti foarte puternica si un om bun.
      Multumesc mult pentru cuvinte si pentru urarile de sanatate. Am sa i le transmit!

  3. Postarea este din 2011, daca ai simtit ca trebuie sa o repostezi e grav !
    Nici eu n-am o stare mai buna, desi stiu ca ma las prada depresiei nu trece fara psiholog !

    Te imbratisez cu drag, din experientele mele cu spitalele, alta data, poate in alt anotimp 🙂

Te ascult