Piatra si zambetul

Ma stiu foarte puternica. Ca de piatra. Desi sunt si sensibila. Dar am forta. Insa, ca orice om, chiar si puternic, am si eu momente dificile. Eu, stiind ce-i cu mine, m-am temut ca sunt vizibila, transparenta. Si nu, nu-mi doresc asta. Sunt deschisa, insa am un mare respect pentru ideea de spatiu privat si am o acuta nevoie de intimitate. Vreau sa-mi ling ranile in singuratate, nu sub privirile altora, fie ele si binevoitoare.
M-am linistit cand am inteles ca nu se vede, si ca lumea ma gaseste la fel de savuroasa ca oricand. M-am bucurat, sincer, sa aud asta: “Pe tine te citesc oricum si ma binedispun mereu, sincer iti spun. De fapt cred ca esti singura pozitiva cam 90 % din timp… ceea ce nu e putin lucru. Adica si din ceva nasol poti sa scoti partea haioasa :)” M-am bucurat. E bine. Am obiceiul sa spun ca atunci cand imi voi pierde simtul umorului, probabil voi fi disparuta deja.

Acum o saptamana, pe vremea asta, eram la Bran, cu niste oameni dragi si interesanti. Imi carasem melancolia acolo… Nu ca mi-ar fi fost cine stie cum. Si tot asa, probabil ca am ras mult, in ciuda…
Zilele astea, insa, trec fara sens printre lucruri si oameni. Nu mananc, nu dorm. Si cand mananc, n-am gust. Si cand dorm, o fac terapeutic, si atat. Alte dati, ma refugiez in somn. Ca intr-o alta realitate. Ca sa nu mai stiu. Un “alt tărâm”. Macar cand dorm, nu gandesc. Macar cand dorm, nu doare. Macar cand dorm, nu mi-e dor.
Rar nu-mi gasesc un sens. De obicei stiu perfect despre mine, am o viata plina, nu-mi ajunge timpul, dimpotriva, pentru tot ce vreau sa fac. Apatia si lipsa de sens nu-mi sunt cunoscute. Eu sunt cea care imi doresc sa traiesc 500 de ani, pentru a vedea tot, a citi tot, a gusta tot. Ei bine, zilele astea ma bantuie niste ganduri gri…

Si mi-a facut, in acest context, extrem de bine sa primesc acest mesaj: “Astazi intentionam sa-mi sterg contul de pe facebook , gandeam …intru si-l sterg…….. hai sa mai citesc ce mai este pe aici, ti-am citit 4-5 note si mi-am dat seama ca nu-mi doresc asta si doar sa mai fac anumite selectii. Iti multumesc ca existi si sunt onorata ca te am in lista mea de prieteni. ” De la o fata pe care nu o cunosc. Adica nu exista niciun interes ascuns care sa o faca sa scrie aceste cuvinte. Nicio intersectare in lume reala, nicio obligatie, nicio lingusire. Am zambit, si m-am simtit “cu sens”. Daca inca mai am forta asta, de a transmite lucrurile acestea, de a conta in acest fel, atunci e important ca exist.  Daca a simtit ca trebuie sa ramana, ca are de ce, atunci e bine. Zambesc, desi zambetele ma costa mult zilele astea.
A adaugat: “Tu esti dovada vie ca trebuie sa fim asa cum suntem“, adica sinceri, autentici. Mi-am regasit brusc forta. Desigur, nu-i chiar usor. Si anotimpul asta e complicat (ma leg de meteorologie, desi stiu si eu si iarna ca nu e vina ei). Inot spre ziua de maine.

Si-mi amintesc alte cuvinte, ale altcuiva, de curand. Tot mesaj privat, tot necunoscuta. O mama, care mi-a spus ca isi inchipuie ca atunci cand va fi mare, fetita ei va fi ca mine. Mi-a spus ca priveste fotografiile mele si ca seman mult cu fetita ei, ca asa si-o inchipuie la varsta mea. Nu cred ca exista lucru mai frumos pe lume… decat sa-ti spuna o mama ca esti ca proiectia fetitei ei cand va fi mare.
Si in aceeasi ordine de idei, o prietena (de data asta o prietena din real) mi-a scris acum ceva timp ca isi doreste sa fiu si prietena copilului ei atunci cand baietelul va fi ceva mai mare, asa cum sunt prietena lor, a parintilor.
Cred, din tot sufletul, ca dincolo de durerile mele actuale, si dincolo de zonele gri, pentru toate lucrurile astea, merita sa merg mai departe, sa pun un picior in fata altuia, sa pasesc spre ziua de maine, spre un poimaine, spre saptamanile si lunile viitoare, intr-un fel.

Ar fi trebuit sa ies asta seara. N-am putut. Sunt tetanizata, lipita de scaun, de pat, ma misc mecanic, de colo-colo, prin casa. Maine dimineata am un curs. Sper sa pot sa ma scutur si sa ies.
Nu, n-o sa incep sa numar saptamanile. Ar fi de prost gust. Oricum, a le numara inseama ca astepti ceva. Eu, acum, pur si simplu nu mai astept nimic.

Later edit. Azi dimineata, mi-a scris din nou: “Draga mea, de aseara nu fac altceva decat sa-ti citesc notele, mi-ar fi placut sa nu-ti cer nimic dar am gasit prin notele tale trairi si sentimente atat de asemanatoare cu ale mele, mentionez faptul ca eu nu am inteligenta,curajul si taria ta de a scrie atat de frumos si-ti cer permisiunea de a copia o nota de a ta si de a posta-o. Mirandolina, pot spune ca tu mi-ai schibat viziunea de viata, iti multumesc ca existi si-ti doresc tot binele din lume.”

Si da, m-am trezit gri, acum trei ore, o noua zi in care nu astept nimic, in care parca nici cafeaua, pe care o ador, n-avea savoare. Cursul s-a anulat, si ma tot gandeam ce caut treaza… si am citit asta.
Multumesc si eu. Atata timp cat simt ca am forta asta, atata timp cat oamenii isi gasesc ceva, orice,  in mine, am decis sa merg mai departe. E bine ca nu exist degeaba pe lume. Ca folosesc cuiva/la ceva. Uneori nu mai stiu asta. Acum, de pilda…. Dar macar altora sa le dau forta, daca pentru mine nu-s intotdeauna in stare. Ca sa termin intr-un misto cinic, asa cum bine-mi sta: cum era vorba aia? “Cizmarul e cel mai prost incaltat”.

14 comments on “Piatra si zambetul


  1. ești un om minunat, Gabriela. Mă declar cel mai fan dintre toți fanii tăi…și știi? știam. Am simțit pt că m-am uitat în aceeași oglindă…piatra ne e necesară să nu trădeze atât de mult și de frumos, de zâmbet dinăuntru. De ce? hmmm…noi știm că zâmbetului i se răspunde cu zâmbet. Dar mai știm și că: în general…

    Duminică cu soare și zâmbet, Gabi! 🙂

    • 🙂 Piatra e doar un aspect superficial, numai “alesii” au acces la ce e in interior.
      Multumesc, Simona. Mi-e bine sa stiu ca folosesc la ceva/cuiva.
      A iesit soarele intre timp 😉 Nu inca si pe strada mea, doar in oras, dar eu mai trag nadejde.

    • M*ali, ce-i cu barbatii aici inauntru? Nicio legatura… Am avut sansa sa intalnesc oameni extraordinari. Drumul parcurs alaturi de fiecare dintre ei a fost minunat si am invatat multe.
      Fiecaruia din ei ii datorez ceea ce sunt azi. Si cel care ma va iubi “maine” va “beneficia” de rezultatul acestor drumuri.
      Dar de ce zici ca femeile ca noi rareori sunt pretuite??? Eu nu cred asta. Daca as crede asta, as inceta sa traiesc. Pentru ca, pentru mine, viata e iubire.

  2. Eu sunt sincer si iti spun ca nu prea pot sa comentez la subiect vis-a-vis de postarile tale cu iz de intimitate.Dar,in chip inexplicabil imi plac.Geamanu din minte simte 😀

    • Normal ca n-ai cum sa comentezi la subiect.
      Sunt si destul de vagi, sper, cat sa NU existe subiect.
      Si da, e ciudat ca-ti plac, stiu ce spui cu modul inexplicabil. Eu sunt prima care urasc dulcegariile… evident.

  3. Observ o tenta aparte de romantism,o altfel de relatie cu realitatea construita de emotii.Asta din ce am citit.Imi place pentru ca “dai glas” trairilor interioare si o faci direct,la subiect.Ceea ce eu am reusit poate in povestiri,tu ai facut-o fara ocolisuri (a se vedea de exemplu emotiile urbane).Aveti aprecierea mea netarmurita si neconditionata,doamna.

    • Uf, emotiile urbane, mare moment, si mi-a zvacnit inima de tot, reamintindu-l. De-adevaratelea e tremur si sange acolo. E zvacnire de stomac si bataie de inima. Mie inca postarea mi se pare cam searbada fata de trairile respective, stiind cum m-au locuit. Ma bucur totusi ca reusesc sa retranscriu cate ceva, chiar si atenuat fata de ceea ce simt. Va multumesc de aprecieri, domnule. Conteaza mai mult decat ale altora, caci vin din partea unui condei adevarat.

  4. Dvs. sunteti regina emotiilor puse in cuvinte,eu adesea ma indepartez de subiect folosind analogii sau metafore ascunse intr-un existentialism fantastic.

  5. Asta este strict apanajul dvs.Sunt sigur ca cele reale sunt de-a dreptul coplesitoare,daca imi permiteti sa va imprumut termenul.

    • 🙂 Coplesitoare de taie rasuflarea, de-mi iau aerul si vederea.
      Si, vedeti dumneavoastra, stimate domn, aceste emotii, senzatii, intensitati, in cuvinte pe ecran parca se racesc, parca se indeparteaza.
      Sunt prea vulcanica, aia e buba…
      Si cand vulcanul se va stinge, fi-voi deja la 2 metri (sau 3?), sub pamant.
      p.s. imi place discutia asta, si ca doi mercurieni ce ne aflam, e surprinzatoare.

  6. Da,si mie mi se pare surprinzatoare,insa nu neobisnuita (am reusit sa fiu vag?inteleg ca e un apanaj al mercurienilor :D)

Te ascult