Conflicte de copilarie si limite de adult

Un prieten bun, tata de fetita, imi cere acum ceva timp sfatul despre o imprejurare din viata copilului lui, traita la gradinita. Fetita lui s-a batut cu alta fetita. Insa, povestindu-mi intamplarea, imi precizeaza ca, de ceva timp, fetita lui, cand se juca cu papusile, o pomenea pe cealalta mereu, si cealalta era “personajul negativ” din povestea incropita cu papusile. Ma intreba daca eu cred ca e bine sa o certe pentru incidentul un pic violent, petrecut la gradinita.

Categoric, NU! Categoric. I-am povestit atunci, prietenului meu, tata, povestea mea. Eu eram, cand eram mica, pare-se (din povestirile altora), ferma, adica stiam sa ma apar. Mai mult de atat, il aparam pe cel slab. Luam apararea fetitelor, in detrimentul baietilor care le chinuiau, care le ridicau fustitele, care le trageau de codite. Pana intr-o zi. Eu una, neavand amintiri din copilarie, nu stiu nici ziua, nici intamplarile, nici semnificatia ei. Stiu doar ca mama mi-a spus ceva. SPUS. Pentru ca mama nici o palma nu-mi dadea. Bun, deci cu forta vorbelor (este foarte tare, o sa va explic asta si mai tarziu, pentru perioada de adolescenţă), mi-a spus ceva care m-a transformat brusc, definitiv si radical. Nu numai ca nu mai eram Zorro, sa iau apararea celor slabi, dar devenisem o bleaga. Nici pe mine insami nu ma mai apăram. Ii lasam sa ma agreseze fara macar sa incerc sa schitez o aparare, cat de mica. Lasam de la mine, ma retrageam. Eram impaciutoare dincolo de granitele rationalului. Dincolo de limitele umane, firesti. Nu vreau sa pun acum problema in termeni de “cat am pierdut”. Vreau doar sa spun ca sufar pana in ziua de azi. Si azi am aceleasi tendinte. Mi le-am mai reprimat, lupt cu ele. Insa e o batalie cotidiana. Zilnic, lupt ca sa fiu ferma, sa nu ma las fara aparare, sa nu las oamenii sa treaca peste mine aiurea. Insa firesc nu-mi este asa, ci imi este firesc sa las de la mine in orice situatie. Ok, e bine sa fii conciliant, dar nu cu pretul integritatii tale, a drepturilor tale, etc. Sigur, mama a facut-o cu tot sufletul, crezand ca face foarte bine, ca aceasta este calea justa, alegerea dreapta. Nu se gandea ca asta va avea acest impact asupra mea, si ca, ulterior, imi va face rau.

Ca sa continui povestea spunand despre forta cuvantului mamei, va povestesc ca e o femeie geniala. Nu mi-a interzis nimic, niciodata. Bine, dupa discutia din copilarie, devenisem din cuminte, cum eram, si mai cuminte plus bleaga. In plus, chiar imi placea sa invat. Nu mi-a spus o singura data in viata “invata!!!”. Niciodata. Imi placea sa citesc, devoram cartile. Orice ban de buzunar pe care mi-l dadea (si avand salariu mare, imi lasa bani zilnic 😉 ) eu il strangeam ca sa cumpar carti. Nu aveam nevoie de prajituri, covrigi, sucuri, filme, cofetarii. Eu strangeam bani pentru carti. Citeam pana la 2 dimineata, chiar si la 11 ani (da, da, nu se inventase internetul, desigur, citesc in ochii vostri intrebarea asta :D). Venea mama sa sting lumina, o stingeam, asteptam sa se indeparteze, o reaprindeam, si uite asa ne jucam pana ce ea se plictisea si aplica metoda radicala: scotea sigurantele de la tablou 😀
Bun, dar dincolo de “razboiul lumina versus lectura”, eram extrem de cuminte. Si dincolo de asta, mama avea o putere incredibila in vorbe. Educatia mea a fost facuta din cuvinte, si fara interdictii. In viata mea nu am auzit: “NU face asta!” Nu fuma, etc. Na, chestii de liceeni. Nu stiu cum, fara interdictii, mi-a sadit totusi in mine idei foarte clare despre ce e bine si ce e rau, despre valorile adevarate, despre respect, si altele. Avea incredere in mine, si ma trata ca pe un egal, ca pe un adult, inca de devreme. Eu aveam voie sa stau la petreceri pana la 2 dimineata, la 14 ani, chestie pentru care eram foarte invidiata de colegele mele, care erau tinute din scurt. Si totusi, in ciuda libertatii, eu eram cea mai cuminte 🙂 Sau poate tocmai pentru ca aveam libertate. Nu mi se parea important sa “o fur”. Nu ma interesa sa fac una sau alta dintre prostii, caci nimic nu purta amprenta cuvantului NU. Asa ca nici macar de fumat n-am fumat 🙂 daramite alte rele… 🙂 Ma rog, asta e alta poveste, am fost incredibil de cuminte 🙁

Ca sa revin la povestea si intrebarea prietenului meu, l-am sfatuit sa nu-si certe copilul. Ok, sa aiba o discutie cu fetita lui, sa incerce sa afle in ce consta conflictul cu cealalta si cat e de profund, insa sa nu o certe, sa nu o impiedice sa se apere. E important ca fetita lui sa pastreze integritatea si fermitatea de a reusi sa-si apere fiinta, granitele… Nu-i face un serviciu certand-o direct si definitiv. Poate sa ajuga o bleaga, care mai tarziu, ca adult, se va forta, ca mine, sa nu se “stearga” in fata celorlalti. Va avea de luptat cu sine insasi, toata viata, ca sa uite aceasta pre-determinare, aceasta programare. Nu-i asa usor sa reintialzezi sistemul, mai tarziu. Nu o pregateste bine pentru traiul in societatea asta daca o inhiba… Eu, sa zicem ca am avut noroc cu plecatul in alta tara, singura, complet diferita, de la o varsta frageda, si a fi trebuit sa ma descurc int-un mediu “ostil”. Si am avut noroc cu alegerea meseriei, care e prin excelenta o meserie unde trebuie sa te impui…. Si chiar si asa mi-e greu, mai ales in viata privata. Dar altii…

6 comments on “Conflicte de copilarie si limite de adult

  1. Din pacate, nici eu nu am invatat sa ma apar si mi-e ciuda pe mama pt asta. O fetita ma teroriza in scoala generala pentru ca avea obiceiul sa parasca. Mintea acasa, venea la ai mei, inventa lucruri, iar eu nu puteam sa ma apar, ca eram certata, iar asta pe acea fetita o bucura nespus. Asta, pana a venit bunicul si a rezolvat problema, punand copila la punct, finut si elegant. Din fericire, la liceu am scapat de ea, dar…tot eram o bleaga. de aici, cred, atitudinea mea defensiva de “ce ai cu mine?”. Nu e bine sa inabusim dorinta copilului de a se apara atunci cand are motiv sau dreptate, dimpotriva.

    • mie nu mi-e ciuda pe mama. Mama e un om extraordinar, n-am intalnit om mai luminos si mai nobil. Mama a facut ce a crezut ea ca e cel mai bine pentru mine si ca e mai just pe lume.
      Daca stii ca ai atitudinea defensiva, e deja un pas. Incearca sa o controlezi. Stiu ca e greu, dar reusesti. Se poate contrabalansa…. Important e ca ai realizat.

  2. Da, vesnicul conflict mental al parintilor, de fapt doar al celor care chiar vor sa isi educe copiii: sa il invat sa respecte, sa ofere, etc., sau sa ii arat, de mic, cum trebuie sa se descurce in viata…
    Am avut si eu dilema asta, si recunosc sincer ca am facut cateva compromisuri cu copiii mei, insa abia in adolescenta pentru a avea o minima garantie ca vor discerne intre ce este bine si ce este “necesar” pentru a sta pe picioarele lor intr-o societate mai “salbatica” 🙂
    Sincer, nici acum nu as sti ce sa sfatuiesc pe cineva in legatura cu asemenea incidente, stiu doar ca eu am fost intotdeauna pentru dialog si pentru respect, iar faptul ca altii isi educa altfel copiii nu imi schimba cu nimic modul de a gandi.
    Week-end placut si sarbatori cu lumina!

    • Mama parca e un inger, e mai catolica decat papa, e extrem de exigenta cu ea insasi si cu cei din jur, si asta a crezut ca e cel mai bine pentru mine. Nu o incriminez, dimpotriva.
      Si acum are atitudini de Zorro justitiarul, atat de putin congruente cu lumea asta… dar e atat de frumos ca exista oameni de acestia. Ei ii datorez tot, si cum sunt si ce sunt. Ma bucur ca este asa. In schimb, sfatul meu pentru prietenul meu, tata de fetita, ramane valabil. Asa cum spui, comunicarea face multe. Ai vazut ca l-am sfatuit sa afle detalii ale conflictului.Trebuie sa stie, nu sa o certe pentru incident si atat.
      te imbratisez, week-end minunat!

  3. Normal ca nu trebuie sa o certe, doar sa o indrume. Eu am avut o comunicare buna cu bunica mea, care m-a invatat multe in viata si e modelul meu. Mama este un om superfain, doar ca e foarte diferita de mine. Ei, pana la urma, tot gasim noi mijloace de comunicare si ne armonizam opiniile

    • bunicii sunt cumva prea permisivi. Si prea departe de “timpul” nostru, sunt binevoitori, dar n-au cum sa ne invete viata….
      Eu am noroc cu mama, e extraordinara.

Te ascult