Nu mai e nici urma de sansa

Postez rar politic. Rar egal aproape niciodata. Bun, asta seara fac o exceptie. Minunat. Eu eram destul de cinica in ultimul timp despre devenirea acestui popor, despre viitorul sau. Numai privind in jur si te ingrozesti. Ceea ce altii numesc cinism, din pacate, eu numesc realism. Privesc in jur si vad. De la nivelele cele mai joase, cele la indemana fiecaruia, nu mergem in sus, ci in jos. De la felul in care ne crestem si educam copiii, de la felul in care ne comportam intre noi sau cu ceilalti, de la spiritul civic (mai bine spus, de la absenta sa), de la cainosenia care se dezvolta (si inca, eu, ca proprietar de catei, va spun ca ei sunt de nadejde, nu ca oamenii).

Ei bine, n-o sa se intample nimic in vecii vecilor amin. Aleluia!!! Murim cu Miorita de gat. Murim doinind a jale pe pajiste, privind gales la Miorita noastra.  Mai o stacana de vin, mai o doina de jale, mai o lacrima, mai un topor in capul vecinului, mai o siluire a vecinei.  Sau, versiunea urbana si moderna a mocofanului roman:  murim in fotoliu, protestand pe Facebook, trecand in ochii celor din lista noastra ca mare revolutionar deschizator de drumuri, Che Guevara cu acte in regula. Mai “ciupim” o bruneta, o blonda sau o roscata din lista, mai luam o gura de bere, mai dam un like la o melodie, mai citim un ziar, comentam undeva, injuram si scuipam seminte. Intre toate astea, nu uitam sa aderam la cauze. Mai ales sa fie multe, nefolositoare si sforaitoare. Adormim seara cu sentimentul datoriei implinite, ragaind satisfacuti. Si stam in fotoliu, de parca ne-ar fi lipit acolo cu superglue, pierir-ar inventatorii fotoliilor. Oricum, gandim ca nu putem fi eroi, ca nu putem mobiliza “milioane de persoane“, (ca si cand cineva cerea asta) asteptam “un semn de sus” (cand te-o lua Dumnezeu la el, poate), ca “nu se merita” (oribila exprimare!) sa miscam ceva.

Pai de ce eu? Ei, mie nu-mi place ce se intampla, dar gesticulez din fotoliu. Daca e vorba sa ma ridic si sa merg la actiune… eh, pai se schimba treaba. Pai de ce eu? Mie mi-e bine si asa…”. Al naibii concept de “merge si asa”, inradacinat in genele noastre, parca, mai puternic decat orice pornire.
Si genialul: “de ce eu, daca majoritatii romanilor nu le pasa?” ca si cand preopinentul n-ar fi roman, si de parca nu si-ar fi inceput tirada sforaitoare prin a spune apasat “noi“, incluzandu-se intr-o forma de actiune subinteleasa. Da’ntre timp s-a razgandit, pai sa intre el la puscarie, ca Tutea, pentru un popor de idioti? (adica da dovada de indrazneala, in comparatii).
Murim cu Miorita de gat, va spun eu. De bunavoie, (transformata in voie buna) si nesiliti de nimeni. Cu o doina sau o manea in fundal sonor, nici nu mai conteaza. Intr-o veselie si o inconștiență imobilă. Dupa noi, potopul, desi majoritatea care gandesc asa, au si copii. Nu-si dau seama ca ruineaza cu mana lor viitorul propriilor lor progenituri. Dar daca-i intrebi, toti salveaza planeta, militeaza pentru o lume mai buna, sunt anti-razboi. “Sa facem sa fie bine”, zic ei. Dar “sa fim organizati de sus” (cadea-v-ar cerul in cap de inactivi si fara initiativa ce sunteti!)

Va exemplific clar ce m-a facut sa scriu asta acum. O discutie si derularea ei. Urmariti-o cu atentie. Ca astea, sunt zeci. Am neutralizat identitatea persoanelor, pentru ca nici nu e relevant cine e. Ca el gandesc sute de mii, milioane. Incep cu fraze mari, indemnuri care contin “NOI”, dar cand ii iei la bani marunti isi aduc aminte ca “stai putin, de ce eu? mie mi-e bine si asa“.
(Si) De aceea suntem aici. (Si) De aceea ne ducem pe un drum barat, cu veselie intr-o fundatura. E o discutie unde am scris doar El, Eu, si 2 mici replici ale unui al treilea.  Nu, nu pot sa va urez enjoy la citit. E jale, fratilor, jale MARE.


19 comments on “Nu mai e nici urma de sansa

  1. Pingback: Nu mai e nici urma de sansa - Ziarul toateBlogurile.ro

  2. De pe facebook va porni o noua revolutie,uite ce oameni de baza avem!Daca gasim putina rabdare si ceva chef,nimic nu ne mai opreste…

    • Daaaaa, nu vezi? pazea ca vine!!!!!!!!!!!!! toti unul si unul, ai nostri ca brazii, luptatori de soi. Eu nu vreau o noua revolutie, si nici nu cred ca trebuie sa iasa in strada.
      Dar nici sa stea in fotolii emitand “noi trebuie sa facem si sa dregem“, si la o adica isi aduc aminte ca “aaa, stai putin ca am alta treaba, parca trebuia sa merg la piata azi.“, si se fofileaza.
      Ce sa zic? Iti amintesti cand spuneam ca plec, ca nu mai e nicio speranta? Pai uite ca nu mai e…

  3. Cum sa nu mai fie?Eu gasesc speranta in fiecare zi,iar daca plecam toti raman fotoliile goale si facebook-ul fara comentatori de soi…atunci sa vezi ce trist va fi totul

    • Groaznic, iti dai seama? Cine sa mai aplaude de la peluza? Daca nu mai stam noi in fotoliile romanesti chibitand…
      Ce sa zic… Ah, discutia respectiva continua si azi…. Rezistenta in imobilism

  4. eu nu vad discutia de pe facebook, la mine apar niste puricei aproape invizibili si, in general, peste 5 minute plec la munca (voi adauga cate ceva diseara)

    sigur ca am niste opinii dar sunt mult prea stufoase, prea eleborate iar acesta nu este blogul meu, nu cred ca ar fi corect sa abuzez de ospitalitate.

    constinuarea pentru “Aeroport” era: nu se pune problema in termeni de “al tau”, sau “al meu”. vorbim despre Aeroportul oamenilor care sar fara parasuta, in gol, de la altitudinea de 10,000 de metri sau de mai sus, de acolo de unde, daca te prabusesti, nu se va gasi nimeni care sa te ridice, sa te scuture de praf, sa-ti numere coastele fracturate, sa-ti panseze genunchii si sa-ti spuna ca “lasa, are sa fie bine, au sa treaca durerea, nelinistile, si inceritudinile, indoiala ca ai procedat bine sau ca nu”; pentru ca nu, acolo nu va fi nimeni!

    pistele pentru aterizari fortate sunt numai pentru inconstienti, pentru cei care traiesc neconventional, “deviant social”, pentru cei care sparg barierele alegand sa traiasca intr-un fel care frizeaza inconstienta.

    • Abuzeaza, abuzeaza, ca eu savurez.
      Iti trimit print-screen-urile pe email daca nu se vede discutia…
      Si da, mi-ar placea sa comentezi despre asta, despre inactiunea romaneasca si drobul de sare.

      Aeroportul…. inconstienta… 🙂 Nu-mi mai spune 😀 Dar, stii ceva? pe cat de temerara si originala sunt in viata privata, pe atat de excesiv de prudenta sunt in viata profesionala. WHY? O medie corecta, oare? nevoia de echilibru?

      p.s. te astept sa vii de la munca. Te imbratisez, intre timp

  5. am venit de la munca (de vreo doua ore). unde este mail-ul promis?

    ca vreau sa te abuzez da’mi lipseste obiectul de studiu 🙂

  6. De ce nu am votat niciodata PSD-ul: Se facuse noiembrie, tarziu (1989) si Romania continua sa zaca amortita, inerta, paralizata de frica, de cenzura, de teroare, de mult prea indelungatii ani de rationalizare a alimentelor, a caldurii, a gandurilor si dorintelor si a stiintei de a fi. Toata Europa Rasariteana vuia, incepuse marele dezghet anti comunist, se faceau deja reforme, colportorii ciumei rosii erau chemati in fata Justitiei iar noi, rebegiti in paltoanele noastre ponosite, cu mainile inghetate in buzunarele celor cateva amarate de sute de lei, vanam in disperare cozile din Piata Amzei, de la Unirii, din celelalte Circuri ale Foamei: umilinta suprema a unui intreg popor tinut in frau cu ajutorul ratiilor, a turnatoriilor abjecte, de supravietuire, de sobolani, de “care pe care”. Reusise un nemernic analfabet, o pocitanie cu gura si mintea strambe sa ne inghenuncheze pe toti, sa faca din noi o natiune de “nimeni” la puterea 20 si ceva de milioane de haftlings.

    Era noiembrie 1989. Ascultam postul de radio Europa Libera, cu urechile lipite de un aparat de radio cu tranzistori dat in surdina, zgribuliti, intr-o bucatarie din blocul de pe Str. Dr. Vasile Sion, colt cu Stirbei Voda. Mirosea puternic a gaz metan, aragazul nu se oprea niciodata, nici de-ar fi fost sa se intrerupa gazele peste noapte si sa murim toti trei intoxicati, eu si prietenul meu si maica’sa. Adormeam intermitent, trezita de haraitul cenzurii din eter, emaciata din cauza subnutritiei, bolnava grav de ulcer duodenal, intr-un hal de depresie emotionala de ma mir si in ziua de azi cum de nu am sarit din balconul de pe care se vedeau Ateneul Roman si coloanele oficiale de masini cu geamuri fumurii, cu ante mergatori sunandu-si sirenele cu un sunet lugubru, de sfarsit de lume. Am fost de multe ori tentata sa o fac, sa termin dintr-o data, sa nu mai stiu, sa nu ma mai doara, sa nu-mi mai fie foame si frig si umilinta, sa nu mai stau cu spinarea incovoiata in fata ghiseelor in spatele carora trona, cu mutre impenetrabile, tot ce avea Romania mai abject, mai analfabet, mai necalificat si mai de rea credinta: functionarii administratiei ceausiste (multi dintre ei supravietuitori in Sistem, “grevistii” Romaniei de astazi, Romania la ora scadentei.)

    Inca nu amutisera latraturile simulatoarelor de arma automata de pe Calea Mosilor, de pe Strazile Plantelor, Mantuleasa, Polona, Mihai Eminescu, Caderea Bastiliei, Calea Dorobanti, de pe Bulevardele Republicii, Dimitrov, Magheru, Nicolae Balcescu, Ana Ipatescu…

    Inca nu fusese spalat sangele celor asasinati la Universitate, in noaptea de 21 – 22 decembrie…

    Inca nu fusese stins incendiul din cladirea Bibliotecii Centrale…

    Inca se mai trageau rafale de mitraliera inspre Palatul Regal…

    Si in toata nebunia, in tot “haosul” ala organizat… in dimineata de 22 decembrie au aparut, la intersectia Bulevardelor Republicii si Dimitrov, venind dinspre platformele industriale bucurestene, coloane interminabile de “oameni ai muncii”, incolonate disciplinat, cu pancarte si bannere anti comuniste, cu fluiere, sirene si talangi si nu ma pot impiedica sa ma intreb si acum, dupa 20 de ani, la 10.000 de Km distanta de tara, cine avusese timp, interes si si argumente suficient de convingatoare incat sa scoata in strada, printre “rafale de mitraliera” si “salve de tun”, zeci de mii de oameni neinarmati, victime sigure ale “puterilor imperialiste” care, nu-i asa, vanau din umbra biata noastra tarisoara.

    A urmat capturarea bestiei si a oligofrenei, simulacrul de proces care ne-a acoperit pe toti de ocara si ne-a asigurat in eternitate renumele de “asasini”, de “salbatici”, de “nerecunoscatori” care, la indemnul si cu ajutorul “jidanilor americani” si al “iredentei bozgoresti”, i-au omorat pe Tata si pe Mama Natiunii, aia care “ne dadusera la bloc” si ne construisera, ei cu manusitele lor, hidro si termo centrale, magistrale albastre, fabrici si uzine, scoli si spitale si gradinite pe de-a moaca si cate si mai cate.

    A fost injghebat la repezeala, in lunile ramase pana la data la care fusesera programate primele “alegeri libere”, un simulacru de opozitie politica, controlata si aia, santajata, divizata, manipulata…

    Si s-a facut 13 iunie, 1990! Miile de “oameni ai muncii” din iarna au fost metamorfozate in “dusmani ai tinerei democratii” – fie cumparate cu “ajutorul” ajutoarelor umanitare (primite din occidentul care nici in visele cele mai negre n-ar fi banuit ce facuse ceausismul din noi), transformate fara pic de jena in pomeni electorale pentru un popor de dezbracati, de flamanzi, de inghetati care se incalzisera decenii la flacara aragazului si la samota resoului electric improvizat.

    … fie amenintate, santajate cu dosare de turnatori la Secu, de homosexali, de hoti de buzunare, de prostitutie si “furt din avutul obstesc”. Decretul 153 din 24 martie 1970 a continuat sa lucreze insidios, subversiv, dincolo de abrogare, dincolo de notiunea de libertate, dincolo de curaj si demnitate si de conditia de om.

    Doar asa pot fi explicate mineriadele inginerite de mintea diabolica a celui care (indobitocit el insusi de propaganda stalinista, cu un hard drive care ii tine loc de creier si pe care au fost imprimate “Tezele din Aprilie”, cu o inima straina de tot ceea ce este romanesc si cu un limbaj de lemn la auzul caruia pana si oligofrenul de trista amintire ar pali de invidie) a reusit sa resapeze, in doar cateva luni de zile (perioada cuprinsa intre 22 decembrie ’89. 14 iunie ’90) toate gorilele securiste, toti analfabetii criminali, toti incapabilii si ultra nationalistii Securitatii, toate cozile de topor din BOR.

    Am plecat din Romania de scarba comunistilor care nu plecasera nicaieri, a celor incapabili de orice reforma, a celor care erau inca si care continua sa fie acolo, sa programeze rasturnari de guvern si greve “spontane”, cu “adresa”. Am plecat si de frica de a fi identificata ca participanta direct, activ si constient, nemanipulata si neplatita de nimeni la Mitingul Maraton din Piata Universitatii. Am plecat dupa ce am fost batuta cu bestialitate, calcata efectiv in picioare de bocanci mineresti, adusi in mod intentionat la Bucuresti tocmai in scopul acesta: de a ma reduce la tacere pe mine – votanta de peste ani a lui Traian Basescu. Pe mine, “omul muncii” care, cu doar cateva luni de zile mai devreme, in iarna…

    Am plecat cu oasele zdrobite, cu pielea sfasiata, tarata ca o vita spre abator pe caldaramul dintre Policlinica cu plata nr. 10 si hotelul Intercontinental, apoi pana in curtea interioara a Ministerului de Interne. Am plecat cu amintirea cadavrelor care zaceau pe mijlocul strazii, langa Sala Dalles, in noaptea de 22 decembrie 1989. Am plecat cu amintirea mormanului de cadavre din curtea M.I. – ului, din ziua de 14 iunie 1990. Am plecat cu un grup de trei prieteni la fel de scarbiti, la fel de ingroziti de ceea ce se intampla Romaniei in care tocmai incepuse dictatura “tinerei democratii”. Am plecat cu doar un schimb de haine, inghesuit intrun rucsac, cu $25 in buzunar, cu o provizie mizera de alimente si cu o biblie, format mic, de buzunar, pe care o primisem cadou.

    Am plecat pentru ca am vrut sa fiu libera, pentru ca nu am avut si nici nu voi avea vreodata nevoie de pomana nimanui, pentru ca ma saturasem sa mi se tot dea, sa fiu conditionata cu ajutorul unui blid de hrana mizera sau amenintata cu puscaria.

    ion iliescu n-a plecat nicaieri, a ramas tot acolo, in Romania din care eu am fost gonita ca un caine de pripas; a prezidat jafuri inimaginabile de o minte sanatoasa, a orchestrat lovituri de Stat si rasturnari de guverne si… acestea sunt (pe scurt) motivele pentru care NU am votat si nici NU voi vota vreodata PSD!

    …pentru ca PSD nu este un partid, ci un oragnism anti national, o adunatura de banditi la drumul mare, de analfabeti cu staif si cu diplome.

    Timpul mi-a dat dreptate iar alegerea pe care am facut-o a fost valida, pertinenta: Romania are, pentru prima data in decenii, un Presedinte care a condamnat (explicit si neechivoc) ororile comunismului dar si un Prim Ministru Reformator, capabil sa-si asume schimbarile pe care Romania le-a promis si pe care le datoreaza Comunitatii Europene.

  7. comentariul meu la “Cat de bine se traia pe vremea lui ceausescu”, EvZ 7 feb. 2011: Nici eu n-am trait in perioada stahanovista, aveam 9 ani cand a murit Dej. Am vazut inmormantarea in vecini, la un tv “Rubin”, de-ala pe lampi catodice de dura aprox un sfert de ora de batut cu pumnul in el si de manevrat batu de chibrit pana o lua din loc, ocazie cu care vizionam nenumarate si minunate spectacole folclorice de un desavarsit avant tovarasesc-nationalist de mi s-a luat de muzica “populara” pentru tot restul vietii. Vizionam de asemenea ansamblurile “Ciocarlia” si “Doina”, filme cu Luis de Fune, Gerard Philipe, Alain Delon si altii, ocazie cu care mi-a ramas intiparita in memorie, pentru tot restul vietii, “traditionala” noastra Francofonie.

    Apoi a murit Dej, ceea ce a pricinuit invatatoarei impulsul de nestavilit de a ne agata de maneca stanga a uniformei scolare (sarafan in picatele alb – negru, sortulet negru cu “aripioare” si o ditamai funda legata de gat) o cocarda alb-negru; albul nu-mi dau seama exact ce-ar fi putut insemna, negrul sigur era doliu desi la noi in casa nu se vorbea despre comunisti decat in termeni ireverentiosi, de nereprodus intr-o discutie civilizata. Tin sa precizez ca intr-o buna zi, anterioara ireparabilei “pierderi”, taica’meu (Dumnezeu sa-l ierte si sa-i odihneasca sufletul), s-a imbatat intr-o carciuma din Filantropia, dimpreuna cu cativa buni si nepretuiti prieteni si n-a aflat niciodata care dintre “nepretuiti” a dat un telefon discret la Securitatea Poporului care Securitate a venit imediat cu duba si l-a umflat, nevrand nici in ruptul capului sa creada ca Presedintele pe care il injurase tata (afumat bine, ce-i drept), nu era Presedintele Sfatului Popular din Raionul I.V.Stalin (ulterior Sectorul 1), ci Tovarasul in memoria caruia, peste nu foarte multi ani, tovarasa invatatoare ne-a obligat sa purtam doliu.

    Tata n-a mai venit acasa vreo cateva zile iar cand a venit era atat de batut, cu fata atat de tumefiata si cu degetele de la maini (strivite cu ciocanul) atat de umflate si diforme incat nu le mai putea apropia unul de celalalt iar spinarea ii era toata o rana vie, cauza din care eu si geamana mea ne-am speriat de moarte, am plans multe zile si am si avut (cel putin eu, fire mai impresionabila) lungi, ingrozitoare cosmaruri care, peste ani, s-au contopit intr-un cosmar general in care se facea ca sunt catarata pe peretele exterior al unui bloc, dezbracata in pielea goala, ca se facea dimineata si ma vedea lumea si eu nu aveam unde sa ma ascund. Tin sa precizez ca cosmarul acesta recurent, al doilea, a aparut multi ani mai tarziu, in urma unui fenomen de massa mai cunoscut sub numele de “Mineriada din 13 – 14 iunie 1990)

    N-am sa aflu niciodata ce vor fi crezut despre ireparabila pierdere (a lui Dej) cele doua doamne evreice din vecini, doamnele acelea deosebit de educate, de civilizate si de cumsecade care ne dadeau noua, prichindeilor din cartier, dulciuri si carti cu poze, care ne-au invatat sa scriem si sa citim si carora le faceam mici comisioane, ele ne prea mai iesind din casa datorita unei uri viscerale (pe care aveam s-o inteleg mult mai tarziu) din partea vecinilor detinatori de televizor “Rubin”, proaspat stramuati la Bucuresti din frumoasa si pitoreasca regiune a Republicii Populare Romane, Moldova.

    Nu-mi mai amintesc exact ce construiau oamenii muncii in 1972, an in care eu m-am angajat la Intreprinderea Poligrafica 13 Dcembrie 1918 al carei director era nimeni altul decat Tovarasul Teohari Georgescu, fost Ministru de Interne al Republicii Populare Romane, matrasit de tovarasii de drum si trimis la “munca de jos”. Ceea ce imi amintesc cu claritate este acea seara de iarna in care prietena mea cea mai buna care imi fusese si colega de banca in scoala generala si care acum imi era colega de serviciu a venit la masina la care lucram eu (eram in schimbul doi, adica) si cica “hai sa-ti arat ceva dar sa nu tipi si sa nu spui nimani, invata-ma ce sa fac ca mi-e o frica de mor.”

    Pe prietena mea o chema Angela Manescu (Dumnezeu s-o ierte si pe ea si de asemenea sa-i odihneasca sufletul), fusese insarcinata in 3 sau 4 luni (nici asta nu-mi mai amintesc exact, au trecut atat de multi ani de atunci…)

    Angela avortase in wc si de frica sa nu se infunde, sa vina instalatorul a doua zi sa-l desfunde, sa gaseasca foetusul, sa cheme Securitatea care, dupa ce ar fi devansat controlul ginecologic lunar, ar fi aflat provenienta foetusului si ar fi bagat-o pe Angela in puscarie pentru mai multi ani de zile…

    Am fost aproape de lesin cand, din buzunarul halatului (albastru, culoarea cerului senin) a scos, nici mai mult, nici mai putin decat… infasurat in cateva servetele imbibate de sange.

    Noua conducere de Partid si de Stat am simtit-o imediat si plenar (ca sa zic asa), in sensul ca nu mai ieseam afara la joaca, pe strazile Visarion si Filimon Sarbu cu felia de paine neagra de 2 lei inmuiata in apa rece si presarata cu zahar tos (4,25 lei Kg), ci am avansat, spre invidia altor copilasi din cartier, la felia de paine neagra cu cartofi (2,50 lei) unsa cu marmelada de fructe (6,25 lei Kg), fenomen datorat in mare parte faptului ca mama (Dumnezeu s-o odihneasca si sa-i ierte si ei sufletul) era vanzatoare la Alimentara din Parcul Dorobanti, ceea ce ii permitea sa incaseze o rusinoasa si pe undeva nemeritata spaga de la tiganii pe care tot Securitatea Poporului ii scosese din Groapa Floreasca, cu japca si ii “mutase” in frumoasa si manoasa Campie a Baraganului din care, daca indrazneau sa le mai calce piciorul prin Bucuresti, ii salta… ai ghicit: Securitatea Poporului si ii baga la puscarie si carora mama, in inconstienta ei, le vindea malai, faina, peste prospat, oua si ce se mai aducea, ca la vremea aia inca mai era de unde.

    … ma opresc aici, este efectiv coplesitor ceea ce imi amintesc despre cum mi-a fost mie, despre cum ne-a fost noua, tuturor, pe vremea lui ceauseascu, nu inainte de a mentiona ca pe strazi, in perioada aceea, era o liniste si o siguranta depline ca daca indrazneam sa iesim dupa o anumita ora sa ne plimbam prin parc sau alte asemenea activitati subversive, ne salta militia, ne ducea la sectie si ne forta sa semnam niste declaratii “de buna voie si nesiliti de nimeni” in care explicam ce am cautat la ora aia pe strada in loc sa fi fost in pat, sa ne fi odihnit in asa fel incat a doua zi sa fi fost apti de a continua neabatut construirea Societatii Socialiste Multilateral Dezvoltate.

    ..si, pentru ca nu imi place sa creez suspans sau sa las treaba neterminata, am sa adaug ce s-a intamplat pana la urma cu foetusul acela, sarcina avortata de prietena mea in wc-ul unei Intreprinderi Socialiste de Stat, in anul 1972, an in care nu reusesc sa-mi amintesc ce construiau unii oameni ai muncii: l-a ingropat in gradina din fata casei ei de pe Strada Viitor Nr. 33, locul in care, dupa vreo cateva zile, l-a gasit o pisica si l-a mancat, fapt ce de asemenea i-a provocat si Angelei cosmaruri pentru mai multi ani de zile, probabil si dupa ce, bufetiera fiind la Restaurantul Bucuresti, a fost contactata de Securitate si a devenit informatoarea lor. M-am intrebat de multe ori daca sau nu are vreun rost sa rascolesc arhivele CNSAS-ului pentru a afla un lucru de care sunt aproape sigura: prietena mea cea mai buna, din copilarie, m-a dat si pe mine in primire la Secu, actiune soldata cu una dintre pedepsele privative de libertate (cea de a doua datorandu-se batranului legionar Georgescu despre care am mai pomenit si cu alte ocazii.)

    ps: nici pe pisica aceea nu-mi mai amintesc cum o chema pentru ca, repet, au trecut multi ani de atunci.

  8. “Don’t mess with Texas”, 2006-07-27

    “inca n-am desfacut bagajele, mai am inca pe sandale praful Bucurestiului si in pasaport cuponul ramas de la cursa British Airways cu care am traversat Atlanticul indarat, catre casa, inca n-am apucat sa descarc in computer, din camera digitala, insantaneele cu cladiri in ruina in Pta. Buzesti, cladiri in ruina la Gara de Nord, cladiri in ruina la Universitate, peste drum de Arhitectura, un Bucuresti foarte asemanator cu cel al copilariei in care ranile razboiului sfirsit cu numai 10 ani mai inainte cascau cicatrice urite pe Grivita, pe 1 Mai, la Depozitul Sanitar… o fi fost de curind vreun razboi in Romania? inca imi staruie in timpane latraturi de ciini in haite nocturne, nuntind destrabalat in spate la Doi Cocosi si nuntile tiganesti de joi noaptea, din fiecare joi noaptea cu manele si artificii si caldura torida, sufocanta, aglomeratie de culori si forme si sunete, vacarmul imposibil nebun al traficului “inghetat” la absolut orice ora din zi (doua ore facute in “pas de melc” de la Pta. Victoriei la Universitate), magazine central ultraelegante si definitiv nevizitate, McDonald’s-ul si KFK-ul din Romana aglomerate de studenti, de fete frumoase si baieti insolent tineri si batrini caduci cersind discret, imbracati modest in ceea ce mai demult va fi fost purtat cu decenta, cu demnitate, cu acea demnitate cu care au sa si moara neintelegind lumea aceea besmetic ostila, dureros indiferenta si imposibilitatea lor de a intelege cine, cum si de ce i-a marginalizat, cum de nu mai sunt precursorii unei epoci efemer aurite, cum de nu mai sunt nimic, nu mai trebuiesc nimani asa cum nimanui nu trebuiesc nu stiu cum sa le spun, cum sa-i numesc: aparitiile acelea apocaliptice, cu privirea si picioarele goale, cu eticheta stigmatului peiorativ aplicata nediferential de catre mass media si societatea mai civila si mai ne, de Frau sau Mrs. sau whatever Nicholson si spun whatever in numele golului imens care m-a izbit dureros drept in moalele capului, caleidoscopic culese din masina, in sensul giratoriu din fata Garii de Nord. sinistru, absolut infiorator, nu cunosc suficient de bine nici una dintre limbile pamintului incit sa pot cuprinde in citeva fraze picioarele descult murdare si parul murdar, ciufulit nepieptanat si mina scheletica a unei pustoaice de (sa tot fi avut 10-12 ani) inclestata pe bucata de covrig, macularea vicioasa a trasaturilor fetei si urmele de aurolac mazgalindu-i narile si buzele si copilaria pierduta inutil, absurd, dureros, dormind pe o bordura de piatra in mijlocul unei blazari ticaloase, a celei mai egoist indiferente gloate intr-o goana bezmetica (strazile aglomerate de la intiia ora a diminetii pina tirziu in noapte, mai si munceste cineva acolo, cind?) a celui mai inconstient popor din cite vor fi vazut vreodata lumina soarelui. am vrut sa cobor din masina, sa urlu pe strada, sa lovesc cu palmele si cu picioarele, sa sparg in bucati indiferenta aceea uluitoare, de neinteles pentru un om care traieste intr-o lume normala, o lume care, chiar daca prezumtiv are cea mai ridicata rata a criminalitatii, nu are “aurolaci”. prietenul cu care eram in masina si care lucreaza intr-una dintre institutiile guvernamentale de la Bucuresti mi-a spus, peste vreo doua zile, in zona Dristor in care un grup de alte aparitii apocaliptice (“asistate” discret-indiferent de doua echipaje ale politiei comunitare, parcate vis-a-vis), pravalite efectiv pe refugiul pietonal din mijlocul strazii, cu picioarele expuse amputarii in trafic… ah, ce mi-a spus prietenul? pai eu ziceam ca hai sa ne interesam unde sint organizatiile, asezamintele, caminele sau cum s-or fi numind in care prietenul imi spunea ca aparitiile (nu-i pot numi copii pentru ca nu mai sint, e clar pentru orice privire atenta ca vietuitoarele acelea ale pamintului pot fi determinate, obligate persuasiv sa faca orice, dar absolut orice pentru 10.000 de lei, pentru o bucata de piine sau pentru mult mai putin), prietenul zice ca “vezi-ti de treaba, are cineva grija de ei, nu mai e ce stiai tu. ce credeti voi in occident ca este aici, sat fara ciini sau cam asa ceva?” pai nu, in satele fara ciini casele au sisteme sofisticate de alarma si autoritati care nu invoca motivul tembel ca ce sa le facem, n-avem ce, ii adunam de pe strazi, ii spalam, ii despaduchem, ii hranim si ii culcam peste noapte si ei dimineata fug, se intorc in canale si la gara si la pedofili si la gazdele de hoti… am amutit, interzisa. zic stii ceva? nu vreau decit sa fac munca voluntara in citeva din saptaminile celor doua luni de vacanta, nu vreau sa iau interviuri, nu voi face poze dar trebuie sa fac ceva, hai sa facem ceva, cum adica fug dimineata? statul roman nu are o legislatie clara, un ceva care sa prevada obtinerea tutelei asupra acestor…. “nu, nu are nimic in sensul acesta, daca nenorocitii aia de copii deschid usa si ies din nou in strada… ies si gata, cine ii poate opri?”

    … ai inceput sa intelegi care-i “problema”? ca eu am inteles inca din ziua in care faceam comentariul de mai sus si in care o intreaga armata de rrrromani verzi ma puneau la zid, executandu-ma fara mila.

    copiii din canale?! care, unde? nu cunoastem, n-am vazut, n-am auzit, nu sunt ai nostri…

  9. “Caise”: Candva, nu stiu cind, la vreo citiva ani dupa ce am fost fortata sa emigrez (si nu din cauza lor, a “subiectilor” acestui articol, ci din cauza a 85% “oameni noi”, majoritar romani neaosi cu tricolor in cuget si’n simtiri, victime ale experimentelor creatoare de mutanti atit de egali in ignoranta, prostie, indolenta, furt, violenta, nerespectare a legilor, inselaciune instituita de sus in jos si de la stinga la dreapta incat ma intreb si acum, dupa scurgerea celor 17 ani de haladuit printre straini ce ar fi fost viata mea, ce fel de educatie as fi primit, cu cat as fi fost eu insami mai toleranta, mai intelegatoare, mai dispusa sa inteleg si sa accept ca exista atit de multi romani neinstare sa accepte ideia ca am fost toti victime ale aceluiasi set de experimente dar ca noua, in plus fata de ei, de tigani, ne-a fost innoculat si un nationalism de o ticalosenie greu de egalat, greu de exprimat in cuvinte, greu de inteles intr-o lume care tinde catre globalizare, catre uniformizare, catre instituirea deplina a drepturilor omului ca locuitor al planetei, nu ca fabricant de “sapun” sau constructor de camere de gazare si crematorii umane (vezi multe dintre mesajele instigatoare postate ani de zile de-a lungul si de-a latul forumurilor de lb. romana)

    Candva, spuneam, la vreo citiva ani dupa ce hoarde de “romani” inarmati cu ciomege si lampase de miner, instigati de unul dintre romanii cei mai romani care vor fi vazut vreodata lumina soarelui m-au fortat sa parasesc intempestiv locul in care m-am nascut, sa accept ca un dat ideia ca (poate) nu-mi voi mai vedea niciodata familia, prietenii, ca nu voi mai calca niciodata asfaltul strazilor pe care am copilarit, ca nu am fost niciodata suficient de buna romanca, suficient de patrioata incat sa ies in strada si sa-l numesc pe iliescu exact ceea ce este: CRIMINAL, ASASIN ORDINAR, SLUGA CU MAINILE PATATE DE SINGE! (fara sa primesc si pedeapsa cuvenita, zic)

    …guvernul de la Bucuresti a hotarat ca nu mai sint romanca-romanca, ci… cetatean roman, stabilit in strainatate. Onor guvern de la Bucuresti n-avea chipurile habar ca am parasit Romania, nu stia unde m-am dus si pentru cit timp, ce sa fac acolo si daca ma voi mai intoarce vreodata la Bucuresti. Prin grija onor guvern pesedist s-a intimplat ca in chiar perioada in care faceam demersuri de obtinerea statutului de refugiat politic, ambasada americana dela Frankfurt sa primeasca o scrisoare (anonima, pai cum altfel?) in care americanilor li se atragea atentia ca sant o puscariasa nenorocita, ca am incalcat legile tarii RSR-iste, ca nu am respectat, ca am refuzat cu obstinatie sa devin victima voluntara a experimentelor ceausiste, ale Securitatii, ale rationalizarii, ale interzicerii cu absoluta desavarsire a liberatii de expresie, a tuturor drepturilor civice si ca deci ce sa caut eu, nenorocita de mine, in America?

    Ma deplasam catre municipiul Roman, acum doua veri. aveam nevoie de un act cu ajutorul caruia sa-mi fac alt pasaport romanesc, un act fara de care eram efectiv lasata in drum, fara locuinta, fara speranta obtinerii unei slujbe, fara posibilitatea de a mai iesi vreodata din Romania, tara mea de glorii, tara mea de dor…

    Era in plin sezon de inundatii, caile ferate blocate, la fel si mare parte din drumuri si o gramada de poduri impracticabile. Lasand la o parte ca, privita cu atentie, structura demografica a Romaniei contemporane s-a modificat simtitor (si foarte bine a facut), ca am constatat cu placuta surpriza prezenta multor tigani in viata publica (massmedia, afaceri, mediu cultural s a m d), nu am putut sa nu ma ingrozesc la gindul ca tiganilor mai saraci, mai lipsiti de educatie si de resurse materiale, le-a fost rezervat rolul cel mai ingrat, acela de ciuca a bataii noastre de joc, a exprimarii frustrarilor provocate cu buna stiinta din alta parte, nu dinspre tigani, dinspre victimele rautatii, ale ignorantei noastre proverbiale.

    In drum spre Roman, intr-unul dintre sicriele acelea ambulante numite pretentios “microbuze destinate transportului de pasageri” (proprietatea unui roman cu tricolor in cuget si-n simtiri), ne-am oprit la un popas turistic (habar n-am cum se numeste si nici nu e relevant pentru ceea ce vreau sa spun in continuare)

    Eram prea nervoasa, prea indignata de tot ceea ce mi se intimpla, ingrozita pur si simplu ca m-am intors in vizita si ca… in vizita voi ramane pentru tot restul vietii. N-am intrat in restaurant cu restul de pasagerii ai sicriului, nu-mi era foame, nu-mi mai era nimic. M-a tras mai intr-o parte cu gindurile mele, cu o tigare si o sticla de apa minerala.

    Si in clipa aceea s-a intimplat miracolul, o intilnire pe care n-o voi uita niciodata atit cit imi va mai fi dat sa traiesc.

    Un trabant rablagit, antedeluvian, cu o una dintre portiere legate cu sfoara. Un tigan necajit si maica’sa, o tiganca batrana, amindoi imbracati curat, ingrijit dar saracacios, mai mult decat modest. Tiganul cu palmele crapate, batatorite de munca la camp, cu pamint sub unghiile tocite pina la singe. S-a dat jos din masina si a deschis portbagajul sub privirile mele curioase, cercetatoare (de unde sa fi stiut bietul tigan, robotitor al pamintului, despre existenta voastra, a celor care l-ati condamnat aprioric, a celor care ati refuzat sa-i acordati vreo sansa, sa-i acordati si lui statutul de Om?)

    Avea (in portbagaj) un sac de iuta in care transporta citeva nenorociri de gaini costelive, o grebla, citeva sape ruginite, citeva bulendre si obiecte de uz casnic, gospodaresc

    …si mai avea tiganul si o galeata plina ochi de caise mari, coapte, aurii, mirosind ametitor a vara, a libertate, a omenie, a fratele meu tigan care, constient la un moment dat de privirea mea inchizitiva, a rostit in cea mai curata limba romaneasca, cu un accent pe care n-am sa-l uit cite zile oi mai vea de trait: “ia si matale cocoana o mana de caise, ia si sa fie de sufletul mortilor”

    Nu stiu de ce am ezitat. Nu stiu de ce nu m-am aplecat sa-i sarut mana. Nu am avut putere decit sa ingan un “bogdaproste”, sa ma uit un ochii tigancii batrane, sa-i cer cu un gand mut iertare pentru toate porcariile, pentru toate gindurile rele, pentru lumea nebun intoleranta in mijlocul careia sint obligati sa traiasca, sa scurme pamintul, sa incerce sa supravietuiasca. Cred ca daca nu ma intalneam cu ei nici nu mai plecam de acolo, Nu as fi gasit curajul necesar a merg pina la capat, sa scot actul de care aveam nevoie ca de aer si sa multmesc fierbinte pesedistilor care hotarasera, cu citiva ani mai devreme, ca nici eu si nici tiganul si maica’sa nu sintem romani. Eu sint cetateam roman dar nu intreg, ci stabilit in strainatate.

    iar ei, tiganul cu galeata de caise si maica’sa…

    ps: Mirandolina, ai reusit sa identifici perioada in care am scris “Caise”, da?

  10. “Ruga pentru Paunescu”: Era 2 octombrie 1976, dimineata in care mi-a batut sectoristul la usa, dimineata in care m-a “invitat” la sectia 3-a de militie de pe strada Paul Greceanu, sa dau chipurile o declaratie, sa explic ce am de gand, cand ar fi urmat sa ma apuc si eu de o ocupatie folositoare Societatii Socialist Mulilateral Dezvoltate, sa fi dat el niste telefoane (sectoristul, adica) sa se intereseze, sa afle daca chiar eram in proceduri de angajare la tipografia loto – pronosport, daca chiar aveam o repartitie de la “fortele de munca”, daca chiar imi facusem analizele medicale, daca chiar eram cine pretindeam ca sunt, daca nu cumva eram o parere, o iluzie, un factor de-sta-bi-li-za-tor (Tovarasi!)

    N-am opus rezistenta, n-am comentat ca nici nu prea aveam ce. “Ei” Faureau Socialismul, eu nu
    fauream nimic, eu eram Nimeni la puterea 20 de milioane si ceva. de prea multe ori fugisem de
    acasa in dimineti oarbe, intr-un intuneric luptandu-se cu lumina jilava de stropitorile salubritatii, zgariate de tarnurile maturatorilor de strada, de prea multe ori
    fusesem data in primire de un batran legionar, Georgescu, vecinul meu de la parter, cel care a
    murit cu urechea intepenit lipita de cana lipita de peretele despartitor din spatele caruia
    asculta ce se intampla, ce se discuta la mine in casa, cine ma vizita si in ce scop, cu ce
    frecventa si asa mai departe…

    De prea multe ori refuzasem Munca Patriotica (la sortat ceapa degerata si cartofi putrizi,
    ingropati sub tone, sub munti de noroi); obosisem sa ma ascund, sa-mi fie frica, sa fiu carata ca
    o vita de povara, cu japca, impotriva bunului simt si a oricarei legi (chiar si a celor comuniste
    care stipulau ca nici munca fara paine, nici paine fara munca) la depozitele de legume – fructe
    din suburbiile unui Bucuresti ca o scena imensa, scena pe care o vaca bolnava, batand ritmic cu
    copita in masa, mugind apocaliptic, aranjandu-si freza rebela, neuitand nici macar pentru o
    secunda ca ea, freza, trebuia sa fie aranjata in aceiasi directie din care batea Vantul Revolutionar, in Stindardele Socialiste…

    Ne-am urcat linistit, civilizat, eu si sectoristul, in troleibuzulul 88, sub privirile dezgustat
    – acuzatoare ale vecinilor, ceva de valoarea “ia uite dom’le, iar a luat-o militia pe ‘asta”, o
    fi facut ea ceva, altfel nu se poate”. Am stat toata ziua pe o banca de lemn, pe un culoar
    intunecos, cu pereti vopsiti gri sobolan, masini de scris tacanind ritmic, intocmind procese
    verbale de dare in judecata ale altor ne – Constructori de Societate Socialista Multilateral
    Dezvoltata. Usi trantite, urlete de durere, capete izbite de pereti, injuraturi imunde ale celor
    platiti sa le apere pe ele, pe Constructiile Socialismului Multilateral Dezvoltat de noi, de cei
    care refuzam sistematic sa fim luati cu japaca, de acasa, de militia unui ceausescu dement,
    bolnav de putere, un ceausescu in fata si pe lateralele si in dosul caruia Marele Disparut se
    tara efectiv in patru labe.

    Sectoristul n-a dat bineinteles nici un telefon, nicaieri, n-a verificat nimic, nu ala era
    scenariul. A doua zi dimineata – dupa o noapte de groaza in arestul sectiei de militie, vizitata
    de cativa “constructori” cu epoleti si cu erectii rebel – nocturne, dupa ce m-au tavalit si m-au
    maculat de m-au facut sa-mi urasc sinele si sa-mi doresc sa fi venit sfarsitul lumii atunci, in
    noaptea aceea, peste mine si peste grohaielile lor de porci duhnind a alcool ieftin si peste
    Constructiile Socialiste ale Societatii Multilateral Dezvoltate.

    A doua zi dimineata, deci, am fost dusa (cu duba, de data aceasta, nu cu troleibuzul, ajunsesem
    aproape de faza finala, pe ultima 100 de metri) la judecatoria de pe Str. Stirbei Voda, cea in
    subsolul careia, intr-o camera nu mai mare decat debaraua femeilor de serviciu, era instituit un
    Tribunal de Urgenta: doua persoane, un acuzator si un reprezentant al fortelor de ordine si n-a
    durat mai mult de doua ore sa ma puna sub acuzare, sa imi si dovedeasca “vinovatia” (Tovarasi) si sa ma depuna in arestul Militiei Capitalei, de pa Calea Victoriei.

    Dupa alte doua zile eram in penitenciarul Rahova si de acolo, Tovarasi, am fost de atat de multe
    ori la sortat ceapa degerata si cartofi putrizi, ingropati sub tone de noroi inghetat… da n-am
    sa uit nici in clipa mortii.

    Ei bine: in dimineata de 2 octombrie 1976, dimineata in care am fost arestata, ascultam o caseta pe care erau inregistrate, cu Avant Absolut Revolutionar, fragmente din Cenaclul Flacara al Tineretului Revolutionar Socialist. In dimineata in care am fost eliberata din penitenciar (3 martie 1977), am mai avut doar atata timp incat sa ajung acasa, sa incalzesc o oala mare de apa, pe aragzul la care gazele abia mai palpaiau, sa ma spal, sa mananc o farfurie mare de ciorba fierbinte si… sa ma pregatesc de cutremurul care a fost la doar un pas sa-mi prabuseasca in cap un bloc de 5 etaje plus mansarda.

    Aceasta era Romania din spatele scenei, domnule Ghibutiu! Nu ce cantata, pana dincolo de satietatea vomei, de Marele Disparut. sa-l ierte Dumnezeu, eu NU pot sa uit, eu NU pot sa-l iert pentru ca, daca as uita, daca l-as ierta, as insulta umilinta celor batuti in subsolurile militiei si ale Securitatii.

  11. in loc de post scriptum: si mai am o gramada de dintr’astea, postate pe ici, pe colo, pe internet. stii de ce am facut-o, de ce am tot scris? si un soi de exorcizare, de ucidere a demonilor, sigur! dar si in incercarea de a intelege exact motivatia lui, a prietenului nostru comun – a celui care, stiind tot despre mine, si pe dinauntru si pe dinafara, traind pana la un moment dat aceiasi viata mizera, ne-libera, ticaloasa pana la abjectie, mancand, aproape zilnic, parizer impachetat in hartie de ziar, ca pisicile si imbracand (doar) cele doua camasute saracacioase pe care le spalasem ani de zile, pana la putrezirea tesaturii, a ales la un moment dat sa devina membru PCR, apoi “lucrator” in Securitate (ce ghinion sinistru: in chiar pre zilele marii disolutii); au dat ai lui spagi peste spagi sa parvina baiatu’, sa ajunga acolo unde nici in visele cele mai negre n-ar fi trebuit sa ajunga, iubindu-ma pe mine (IF!)

    n-a mai contat perioada Orsova – despre care mi-a si povestit la un moment dat, in ultima vacanta la Bucuresti, ca prea tarziu a inteles ce erau acele fimulete cu care erau spalati pe creier. dusmanii poporului revolutionar, atacand fruntariile tarisoarei nu erau ceea ce pareau a fi, ci nenorocitii care erau pescuiti din Dunare, de trupele de graniceri.

    n-a mai contat nici ca gramada de cadavre din curtea interioara a MI-ului, in 14 iunie ’90, am vazut-o impreuna, ca impreuna ne-am aflat atat de aproape de ea incat un singur branci al vreunuia dintre animalii cu ochi injectati care bantuiau in spatiul acela ingust despre care de multe ori, ulterior, am refuzat sa cred ca chiar a fost deadevaratelea, ca chiar am fost acolo), ar fi insemnat categoric sfarsitul meu, adica moartea prin bataie. n-a mai contat nici ca daca nu era el sa ma scoata efectiv din mainile lor, aparut parca de niciunde, imbracat in uniforma (ca sa nu fi existat nici un dubiu nici atunci, nici acum cand ma intreb, retoric, cine ar putea iesi in strada, ca sa faca ce?! eu, “cetateanul roman stabilit in strainatate” impreuna cu el, cu nea T. si cu copiii lor cei angajati unde altundeva decat tot in “Sistem”, decat tot cu diplome false, cumparate cu toptanul, la kilogram?

    pai nu e clar pentru toata lumea ca ei reprezinta acum “boborul” iar eu dusmanul lor, al boborului caruia o mana nemiloasa vrea sa-i fure painea de la gura?

  12. “Ruga pentru Paunescu”, 5 Nov., 2010: Era 2 octombrie 1976, dimineata in care mi-a batut sectoristul la usa, dimineata in care m-a “invitat” la sectia 3-a de militie de pe strada Paul Greceanu, sa dau chipurile o declaratie, sa explic ce am de gand, cand ar fi urmat sa ma apuc si eu de o ocupatie folositoare Societatii Socialist Mulilateral Dezvoltate, sa fi dat el niste telefoane (sectoristul, adica) sa se intereseze, sa afle daca chiar eram in proceduri de angajare la tipografia loto – pronosport, daca chiar aveam o repartitie de la “fortele de munca”, daca chiar imi facusem analizele medicale, daca chiar eram cine pretindeam ca sunt, daca nu cumva eram o parere, o iluzie, un factor de-sta-bi-li-za-tor (Tovarasi!)

    N-am opus rezistenta, n-am comentat ca nici nu prea aveam ce. “Ei” Faureau Socialismul, eu nu fauream nimic, eu eram Nimeni la puterea 20 de milioane si ceva. De prea multe ori fugisem de
    acasa in dimineti oarbe, intr-un intuneric luptandu-se cu lumina jilava de stropitorile salubritatii, zgariate de tarnurile maturatorilor de strada, de prea multe ori
    fusesem data in primire de un batran legionar, Georgescu, vecinul meu de la parter, cel care a murit cu urechea intepenit lipita de cana lipita de peretele despartitor din spatele caruia
    asculta ce se intampla, ce se discuta la mine in casa, cine ma vizita si in ce scop, cu ce
    frecventa si asa mai departe…

    De prea multe ori refuzasem Munca Patriotica (la sortat ceapa degerata si cartofi putrizi,
    ingropati sub tone, sub munti de noroi); obosisem sa ma ascund, sa-mi fie frica, sa fiu carata ca
    o vita de povara, cu japca, impotriva bunului simt si a oricarei legi (chiar si a celor comuniste care stipulau ca nici munca fara paine, nici paine fara munca) la depozitele de legume – fructe din suburbiile unui Bucuresti ca o scena imensa, scena pe care o vaca bolnava, batand ritmic cu copita in masa, mugind apocaliptic, aranjandu-si freza rebela, neuitand nici macar pentru o secunda ca ea, freza, trebuia sa fie aranjata in aceiasi directie din care batea Vantul Revolutionar, in Stindardele Socialiste…

    Ne-am urcat linistit, civilizat, eu si sectoristul, in troleibuzulul 88, sub privirile dezgustat – acuzatoare ale vecinilor, ceva de valoarea “ia uite dom’le, iar a luat-o militia pe ‘asta”, o fi facut ea ceva, altfel nu se poate”. Am stat toata ziua pe o banca de lemn, pe un culoar intunecos, cu pereti vopsiti gri sobolan, masini de scris tacanind ritmic, intocmind procese verbale de dare in judecata ale altor ne – Constructori de Societate Socialista Multilateral
    Dezvoltata. Usi trantite, urlete de durere, capete izbite de pereti, injuraturi imunde ale celor platiti sa le apere pe ele, pe Constructiile Socialismului Multilateral Dezvoltat de noi, de cei care refuzam sistematic sa fim luati cu japaca, de acasa, de militia unui ceausescu dement,
    bolnav de putere, un ceausescu in fata si pe lateralele si in dosul caruia Marele Disparut se
    tara efectiv in patru labe.

    Sectoristul n-a dat bineinteles nici un telefon, nicaieri, n-a verificat nimic, nu ala era
    scenariul. A doua zi dimineata – dupa o noapte de groaza in arestul sectiei de militie, vizitata de cativa “constructori” cu epoleti si cu erectii rebel – nocturne, dupa ce m-au tavalit si m-au maculat de m-au facut sa-mi urasc sinele si sa-mi doresc sa fi venit sfarsitul lumii atunci, in noaptea aceea, peste mine si peste grohaielile lor de porci duhnind a alcool ieftin si peste
    Constructiile Socialiste ale Societatii Multilateral Dezvoltate.

    A doua zi dimineata, deci, am fost dusa (cu duba, de data aceasta, nu cu troleibuzul, ajunsesem aproape de faza finala, pe ultima 100 de metri) la judecatoria de pe Str. Stirbei Voda, cea in subsolul careia, intr-o camera nu mai mare decat debaraua femeilor de serviciu, era instituit un Tribunal de Urgenta: doua persoane, un acuzator si un reprezentant al fortelor de ordine si n-a
    durat mai mult de doua ore sa ma puna sub acuzare, sa imi si dovedeasca “vinovatia” (Tovarasi) si sa ma depuna in arestul Militiei Capitalei, de pe Calea Victoriei.

    Dupa alte doua zile eram in penitenciarul Rahova si de acolo, Tovarasi, am fost de atat de multe
    ori la sortat ceapa degerata si cartofi putrizi, ingropati sub tone de noroi inghetat… da n-am
    sa uit nici in clipa mortii.

    Ei bine: in dimineata de 2 octombrie 1976, dimineata in care am fost arestata, ascultam o caseta pe care erau inregistrate, cu Avant Absolut Revolutionar, fragmente din Cenaclul Flacara al Tineretului Revolutionar Socialist. In dimineata in care am fost eliberata din penitenciar (3 martie 1977), am mai avut doar atata timp incat sa ajung acasa, sa incalzesc o oala mare de apa, pe aragzul la care gazele abia mai palpaiau, sa ma spal, sa mananc o farfurie mare de ciorba fierbinte si… sa ma pregatesc de cutremurul care a fost la doar un pas sa-mi prabuseasca in cap un bloc de 5 etaje plus mansarda.

    Aceasta era Romania din spatele scenei […]! Nu ce cantata, pana dincolo de satietatea vomei, de Marele Disparut. Sa-l ierte Dumnezeu, eu NU pot sa uit, eu NU pot sa-l iert pentru ca, daca as uita, daca l-as ierta, as insulta umilinta celor batuti in subsolurile militiei si ale Securitatii.

  13. Flory, imi pare extrem de rau pentru experientele tale negative.
    Tot ce iti spun este ca Basescu este la fel de comunist ca si cei care te-au asuprit.
    Nu demasca niciun comunist, nu demasca niciun corupt, dimpotriva, si-a adus o gasca de flamanzi care fura, si pe care ii incurajeaza.
    Tu nu mai stai aici, dar crede-ma ca orice om cu bun simt l-a votat pe Geoana in decembrie 2009, si nu pe individul asta…

  14. atunci cand a fost de “facut ceva”, eu am facut

    … motiv pentru care mi-a si fost administrata o bataie care aproape m-a costat viata si care, daca tot am supravietuit, m-a determinat sa emigrez

    • Stiu ca ai facut intotdeauna ceva.
      Stiu ca nu esti din rasa imobililor. Al celor care asteapta sa li se faca, sa fie organizati de sus. Stiu ca asa traiesti, ai trait si vei trai. Actionand.
      Din pacate, nu toti sunt asa. Cu imobilismul ambiental ma lupt si eu, zi de zi… Ma revolta. I-as da cu capul de pereti

Te ascult