Aeroportul. Meu? Nostru?

Guest Post Flory (careia ii datorez nu o bomboana, ci un vagon de bomboane). Multumesc mult. Am considerat ca acest comentariu, adresat Mirandolinei, merita sa fie altceva decat un simplu comentariu… Multumesc, Flory. Ai cuvantul!
p.s. Ceea ce Flory denumeste mai jos “Aeroportul” este o scrisoare scrisa de mine.
p.p.s. Nu stiu cat e de inteligibila povestea, pentru neinitiati, dar nici clara nu se doreste. E din categoria “criptice” 🙂 

“Ideea, in legatura cu “Aeroport” este ca scrisoarea aceea a capatat o viata a ei, proprie; ea, ca obiect, ca lucru palpabil (ca de ne-am apuca sa-i punem sub lupa si continutul, ar exista sansa sa ramanem, in ziua marelui dezastru definitiv, produs sub o potentiala ciuperca atomica, doar gandacii de bucatarie cu mine si cu tine si cu “Aeroport”-ul, disecandu-i urzeala executata minutios, in filigran, una dintre cele mai frumoase scrisori de dragoste pe care mi-a fost dat sa le citesc vreodata mie, specialistul absolut al scrisorilor de dragoste “submissive”. Am tinut-o vreo 2 ani la capatul patului, pe noptiera, langa lampa de noapte, etuiul ochelarilor, cartea in curs de lectura si castronelul cu struguri. ma crezi ca mi-a fost frica de ea? iti explic si in ce fel “frica”: n-a mai fost ca la recitirea a zecea, a cinsprezecea sau cine mai stie a cata oara a uneia dintre cartile care mi-au modelat, intr-un fel, parcurgerea drumului dinspre intuneric catre lumina (Fiul Risipitor – Radu Tudoran). n-a mai fost ca si cum, desi stiam pagini intregi pe dinafara, inca mai speram ca Eva, in pauza dintre lecturi (cateva luni, uneori cativa ani), va fi invatat intre timp fie sa spuna nu, fie sa puna conditii clare dar nu ca la piata; iubitul ei nenumit nu era genul “animal domestic”, sau… cred acum, cu experienta unei vieti, ca era doar ca ea (femeie, deh, ce pretentii sa ai) isi juca cartea vietii prea la vedere, prea altruist – destructiv nestiind ca barbatii au creierul mai mic decat al nostru, ca nu sunt, nu pot fi (fiziologic vorbind) multitasking, ca degeaba le scrii fantastice elegii de tandrete, degeaba despici (si pentru tine, si pentru El), in toate partile componente o traire care pe tine te mistuie pana la incandescenta. pentru ca el, marele El (revenind la Eva) o privea de fiecare data cu o uimire de inceput de lume, rugand-o “sa se dea mai incolo, sa nu-i ia soarele”. la fel de bine ar fi putut-o ruga sa-i taie unghiile de la picioare, sa-i dea o aspirina sau un branci pe scari; pentru ca esentialul, suferinta dincolo de suportabilul omenesc-afectiv, ne-am asumat-o noi, femeile, cu de la noi putere, ca pe un ritual imuabil de dinaintea dansului imperecherii. perpetuarea speciei, chestii, nu stiu ce…

apoi am ascuns-o. nu cred ca am facut-o deliberat, s-a ascuns singura, intr-o cutie mare de carton, alaturi de o stiva de carti dragi care n-au mai incaput in rafturile bibliotecii, cand m-am mutat intr-o alta locuinta. a reaparut (si m-a si lovit drept peste ochi) la urmatoarea mutare. n-am mai stiut sa spun daca imi este inamic sau prieten; litera tiparita are asupra mea (si a avut dintotdeauna, de cand ma stiu) o putere magica. am pus-o imediat intr-un dosar, alaturi de alte “hartii deosebit de importante”, atat de importante incat uiti in secunda imediat urmatoare unde le-ai pus si nu le mai gasesti decat la urmatoarea mutare, la dezmembrarea in bucatele a tot ceea ce iti apartine: mobilier, plante, animalute, haine, obiecte de uz casnic…

n-ai sa te miri daca am sa-ti spun ca a re aparut cand ma asteptam cel mai putin, nu-i asa?! in mijlocul unei casnicii facute parca pentru doua eternitati (nu ne unim destinele pana la prima, pana la nu stiu ce statie intermediara), casnicie facuta tandari intr-un mod atat de stupid, atat de loc comun incat nici acum, la implinirea unui an (Valentine’s Day), nu pot crede ca a fost deadevaratelea, ca chiar mi s-a intamplat. fusesera spuse toate cuvintele, varsate toate lacrimile, folosita toata logica argumentativa, toate exemplele altor esuati in nefericire si nimic n-a mai folosit la nimic. eram din nou pe mocheta, printre geamantane si mobila dezmembrata, cu picioarele incrucisate sub mine, cu doua uriase cutii de carton in care sortam carti de IT (ale lui), carti de Organizational Communications (ale mele), certificate de nastere, chitante de taxe, facturi vechi, felicitari primite de niste Craciunuri comune (cand inca mai traia mama si era aici si mie imi era imens bine fara sa stiu, macinata tembel de grijile cotidiene), cand casa ne era inca plina de prieteni (pe care, incapabil de relatii sociale, i-a indepartat rand pe rand), de niste zile de nastere in care, venind acasa, gaseam pe masa din sufragerie o ditamai jardiniera din fier forjat, cu ditamai plantele tropicale inalte pana la lustra, cu un El transpirat, fericit (in sensul de: surpriseeeee… ia uite ce flori ti-am adus – ca tinuse el minte ca voiam sa redecorez patio-ul).

si dintr-o data, cand chiar cea mai putina nevoie as fi avut sa ma aplec asupra unei alte fabuloase Istorii de Dragoste, eu insami pustiita pana aproape de anularea sinelui (Dumnezeule mare, oare pentru a cata oara?!) a re aparut, luandu-ma, ca de fiecare data, absolut pe nepregatitelea.

ei bine, in cazul “Aeroport”-ului nu mai am ce spera, imi este contemporan, stiu cu certitudine ca s-a intamplat aici, aproape alaturi de mine, nu in alt timp, nu in alta dimensiune si ca, indiferent de cate ori as reciti, indiferent cat de mult timp as pune intre lecturi, nu se va fi schimbat nimic, Eva continua sa existe, sa-si urmeze destinul, drumul sinuos prin viata care parca-i apartine, parca nu… si, tot ce pot sa sper, poate nemai reeditand, iar si iar…

“disperarea in zona”, era fluxul invizibil creeat pe inainte – inapoi, efluviul emotional intrat pe canalul comunicant dintre transmitator (eu), respectiv receptor (tu) – si pentru asta imi datorezi o bomboana (pentru a-ti fi reimprospatat una dintre regulile de baza ale procesului de comunicare scrisa, anul intai de facultate :)

am realizat, recitind si eu, ca “plangeam” iar pentru un lapte varsat acum o eternitate cand eu, in acceptiunea cea mai stricta a lui, a cuvantului, sunt o supravietuitoare.

si tu la fel (sigur, la alti parametri, pe alte coordonate)

…si atunci?!”

Mirandolina: Eh, da, si atunci… Oftez, si-s fara cuvinte. Nu stiu prin ce magie acel text a devenit atat de important in viata ta. El a fost, intr-a mea, acum aproape ca ma gandesc ca era intr-una din vietile mele anterioare, acel aeroport. Nu imi dau seama, si nu mi-am dat seama niciodata de ce te-a “atins” atat de mult acel text. El era foarte personal, si foarte direct. Erau simtirile mele in cuvinte. Erau maruntaiele mele pe hartie. Era o exprimare cat se poate de cruda a ceea ce simteam. Nu mi-am dat seama ca va afecta pe cineva in asemenea masura incat sa faca parte din istoria sa personala, si sa aiba o viata proprie, sa reapara din cutii, dintre hartii, in momente cruciale.

In ce ma priveste, Eva a evoluat. Da, tu mi-ai spus prima data in viata ca seman cu Eva.  Culmea e ca intr-o vreme, pseudonimul sub care scriam era Eva. Eva printre Iasomie, Jack, si tone de alte nume, naiba le mai stie, si alea-s din vieti anterioare, Mirandolina actual, incantata. Am cautat cartea si am citit-o. Mi s-a parut atat de tragica si de neagra incat n-am mai recitit-o niciodata de atunci. Planuiesc sa o fac acum. Insa acum vreo 2 saptamani am vazut o ecranizare a cartii, numita Eva. Ciudata ecranizare, dar ma rog. Existenta. In ce ma priveste, asemanarea mea cu Eva se opreste intr-un punct. Iubirea e la fel de intensa, neconditionata si fara limite. Insa… ei, insa… si de aici devine prea intim ca sa exprim asta in public. Poate doar daca ramanea anonim, locul acesta, asa cum s-a dorit a fi. Insa nu mai e, si atunci… 🙂

Repet si intaresc: iti datorez un vagon de bomboane. Ti le livrez in SUA, sau le mancam la Bucuresti? 😛

9 comments on “Aeroportul. Meu? Nostru?

  1. Pingback: Aeroportul. Meu? Nostru? - Ziarul toateBlogurile.ro

  2. “în mijlocul unei căsnicii făcute parcă din două eternități” … am să rețin 🙂 like, dar cu durere, un pic de durere și da… rezonăm iar, Găbițule. Eu încerc doar să stau în raza mea de lună și de vișiniu, cum pot mai confortabil și refuz să aterizez. Într-o zi, nu știu când, voi zbura … cu avion sau altă pasăre … dar voi zbura pe un alt aeroport … 🙂
    Te îmbrățișez 🙂

    • Cuvintele lui Flory 🙂 Acest text este un guest post. Cuvintele ii apartin lui Flory, si mi le scria mie…. Erau despre o scrisoare a mea. Aceea care a prins viata proprie. Nu-s cuvintele mele. In plus, se vede din text: eu n-am divortat, si nu triam nicio hartie. Si nici n-am locuit niciodata in Statele Unite, si nici n-am avut patio 🙂

Te ascult