Modelul sacrificiului are un pret

11 février 2011

Intr-o anumita epoca, cel putin, exista modelul femeii martir, al femeii care se sacrifica. Era un model extrem de pozitiv, valorizat de societate, si de cei din jur. Femeia se sacrifica. In detrimentul oricui. Ea trecea pe ultimul loc, si era minunat asa. Se sacrifica pentru sot, pentru copil, pentru familie, pentru prieteni. Uita de sine. Sau daca nu uita complet, ea era undeva, pe lunga lista de prioritati, insa la coada listei. Dorintele ei, aspiratiile ei, nevoile ei, nazuintele ei, visele ei, undeva in spate, dupa tot restul. Precedate de dorintele si vointele prea multor persoane. Prea departe ca sa mai aiba vreo importanta, vreodata. A invatat de mica sa se stearga pe sine insasi (chiar daca este o femeie puternica), in fata celorlalti, mai ales in fata celor dragi.  Ca pe o datorie, ca pe un apostolat. A facut-o din toata inima. A facut-o cu constiinta datoriei implinite, ba chiar cu bucuria si mandria de a face ceva bun. A facut-o cu deliciu. Asa si-a vazut mama facand, bunica… Asa era modelul admirat: era bine sa fii femeie martir de buna voie si nesilita de nimeni.
Ani de zile a contat ea cel mai putin. A fost in umbra lor, mereu atenta la dorintele lor, reactionand la cel mai mic gest, la cea mai mica doleanta. I-a sprijinit, a fost acolo, a fost primul suporter al lor in cele mai dificile situatii. A fost, pe rand sau in acelasi timp, umarul pe care au plans, bratele care i-au strans, mana care i-a hranit si i-a mangaiat pe frunte, urechea care i-a ascultat, gura care i-a sfatuit si i-a sarutat, ochii  care i-au privit, pantecele care i-a primit sau i-a zamislit.  A ras cu ei si a plans cu ei. S-a bucurat de victorii si au mahnit-o insuccesele. I-a ridicat cand au cazut, i-a scuturat de praf, le-a vorbit duios si i-a imbarbatat pentru a merge mai departe, gasind in ea insasi resurse nebanuite de forta.
De ea n-a mai avut mult timp. Cateodata, deloc. Altadata i se parea ca nici nu e important ce lasa deoparte. Arareori isi amintea unele lucruri, isi dorea sa faca ceva pentru sine, dar ii privea pe ei, cei din jur, si… intotdeauna era cineva care avea nevoie de ea. A fost ireprosabila. S-a mentinut puternica, intre furtuni, si a mentinut capul compas drept, in ciuda valurilor imense.

Dar intr-o zi, ei bine, dupa ani intregi, intr-o buna zi, a venit scadența. Nemiloasă, neiertătoare, fără drept de apel. Cruntă. Scadența. Marea notă de plată a vieții. Toate frustrarile acumulate in ani, pe care le ingramadise intr-un colt de suflet, negându-le, minimizandu-le, negândindu-le, au devenit demoni cu gheare si colti lungi. Au iesit tiptil din coltul acela intunecos si au inceput sa o sugrume. Nimeni nu e Isus, in afara de Isus. Nimeni nu poate sa se sacrifice la infinit pentru restul lumii fara sa plateasca intr-o zi amarul pret al uitarii de sine. Atunci vine nefericirea. Vin depresiile adanci. Decalajul dintre ce-ti doresti/ce ai putea sa fii, si ce esti. E singura, si in general cei pe care i-a sprijinit, sunt departe. Ii sunt recunoscatori, dar nu-i sunt la fel de aproape pe cat si i-ar dori. E singura cu demonii sai, cu neimplinirile sale, parca amplificate, cu ecoul dorintelor sale nerealizate, neincercate macar. Singura in fata unor  « as fi putut sa… », « cum ar fi fost daca… ». E prea tarziu. Tragic de tarziu. Chiar nu se mai poate face nimic. Pretul e amar. Pretul e profunzimea singuratatii pe deplin realizate, e durerea depresiei. Spirala caderii e profunda. Haul cascat intre ce esti si ce ai putea fi e adanc. Unde-s bratele care te pot sustine? Unde-i umarul pe care sa plangi? Ochii care sa te priveasca? Gura care sa te sarute?

Ei… am fost crescuta cu acest model. Modelul eroic si altruist, dincolo de limitele umanului, al femeii sacrificate. De buna voie si nesilita de nimeni, pana ce moartea o va desparti de viata. Am avut, insa, teribilul noroc, sa ajung la 18 ani in alt model de societate. Nu, nu-s pe deplin vindecata. Inca mai am foarte multe « apucaturi » de femeie auto-sacrificata, cu deliciu si mandrie. Inca mai am instincte de a « ma sterge » in fata celorlalti. Dar am, in jur, sub ochii mei, exemplul esecului acestor sacrificii. Exemplul returului soartei, al ghearelor demonilor care sugruma cand e prea tarziu si nu mai e nimic de facut… Ma uit si ma gandesc: oare asa vreau sa fiu? Nu. Cert nu. Atunci… lupt pentru echilibru. In fiecare zi invat sa ma gandesc SI la mine. Atatia ani am fost « dresata », conditionata, sa nu ma gandesc la mine. Sa dau fara sa primesc. Sa ofer fara sa astept. Nimic, niciodata. Sa contez cel mai putin. Spre deloc.

Aspir spre echilibru. Ma bucur de logica si analiza mea, cel putin, deocamdata. Am identificat mecanismul. Restul, e o lupta mai mare, pentru a dezradacina lucruri implementate in atatia ani de educatie cu un model… gresit. Da, caci nu ma sfiesc sa o spun, modelul femeii sacrificate dincolo de granitele firescului, e un model gresit.

Scriu cum respir. Traiesc cu pasiune, si nu mi-e teama ca o sa ard pana la ultima bucatica. Nu ma economisesc... de ce as face-o? :) Spirit ludic, care considera ca râsul e cea mai importanta arma pe care o avem in viata, voi continua sa zâmbesc şi să glumesc cât voi exista. Iubesc, respir, traiesc, exprim, toate la intensitate maximă. Nu ofer şi nu doresc jumătăţi de măsură. Şi mai ales, scriu. Scriu cum respir.

31 Comments

  • Modelul e fara indoiala gresit si se intalneste atat de des in jurul nostru.Insa nu e niciodata prea tarziu.Intotdeauna se poate face ceva.Nu pentru a recupera ce nu a fost,nici pentru a compensa ceea ce s-a pierdut.Doar pentru a schimba ceva,iar pentru asta « tarziul » nu exista.

    1. Andrei, nu, e cateodata prea tarziu. La 60 de ani, de pilda, nu prea ai cum sa-ti potolesti frustrarile acumulate in alegeri facute timp de 60 de ani… Ti se pare ca ai? Iti spun eu, N-AI. E prea tarziu.

  • Asa e prin zona Balcanilor, in Occident fetele stiu de mici cat/cand sa ceara si care sunt limitele. La noi… deh. Stiu si eu cazuri de femei al caror sacrificiu n-a fost deloc interpretat asa, ca cica ea singura a vrut, asa i-a placut si asta ii era menirea. Cum s-ar spune, nu-ti face nimeni statuie… trist

    1. Cum adica, Flory? eu stiu asta de la 18 ani, fix de atunci :)) Doar stii. De cand m-am transformat in femeie, din copilul care eram, si atunci in alta societate. Eu eram copil, am devenit femeie in alta parte, din fericire pentru mine.
      Stiam, deci, asta, demult. Numai acum am gasit timpul (si cheful) sa o scriu si sa o dezvolt.
      Ma bucur ca ma citesti… Si… hei, ce mai faci? 🙂 Miau

  • Cine a stiut sa se sacrifice pe sine pana la 60 de ani (dar sa se sacrifice in sensul adevarat al cuvantului,despre care ai scris tu aici),stie cum sa faca astfel incat sa nu fie prea tarziu.Poate nu se aplica chiar la toate cazurile (cateodata e tarziu,cum spui tu),dar imi place sa cred ca exista intotdeauna o cale de a potoli frustrarile.Deci nu e prea tarziu,in sensul ca exista acea cale.Diferenta o fac situatiile in care persoana in cauza nu stie CUM sa paseasca de-a lungul ei sau nu stie sa o vada,dar asta nu inseamna ca nu e acolo,in fata fiecaruia.

    1. Tu vorbesti teorie, eu iti descriu cazuri practice. Nu, nu prea mai exista cale…. din pacate, Andrei.
      Iar chestia cu sacrificiul dincolo de praguri uman admise este profund gresita.

  • Ideea e gresita,dar asta nu inseamna ca nu se intalnesc astfel de cazuri la tot pasul.Am zis « cine a stiut sa se sacrifice » fara sa vreau sa sugerez ca acesta e un fapt pozitiv.Vorbesc avand « in fata ochilor » un caz cat se poate de concret si practic.In sensul ca stiu si cum este sa ajuti si sa indrumi o persoana sa gaseasca aceasta cale si sa nu refuze sa paseasca pe ea din teama,retinere sau datorita unor vechi obiceiuri.Adevarul insa este ca e foarte greu,cu cat au trecut mai multi ani in care renuntarea la sine a fost atat de puternica…tot adevarat este ca fiecare pas facut se simte ca o renastere.Nu toate femeile pot face asta,din pacate chiar foarte putine,indiferent de ajutorul pe care il primesc.

  • Gabriele, ai surprins in ,,MODELUL SACRIFICIULUI ARE UN PRET » exact viata mamei mele.Acum, la maturitat mi-am dat seama, cand sunt si eu mama, ce sacrificii a facut mama mea.Iti multumesc din suflet pentru gandurile pe care le impartasesti cu noi.,,LA MULTI ANI » DOAMNEI PETCU.

    1. Carmen… fii sigura ca am descris si viata celor din preajma mea. De aceea stiu atat de bine scenariul, de aceea am inteles atat de bine totul…
      Iti multumesc pentru urari, Carmen.
      Si multumesc pentru tot, in general….

  •  » Nimeni nu poate sa se sacrifice la infinit pentru restul lumii fara sa plateasca intr-o zi amarul pret al uitarii de sine »…eu am supus-o cuiva, recent, altfel…dar ideea e asta 🙂

  • incep prin a-i da dreptate Mirelei (pentru ca o are, vreau sa zic) nu are neaparat ceva in comun (sau… nu prea mult) cu epoca de trista amintire, ci mai degraba cu blestemata aceea de « submissiveness » balcanica, de sa faci cum face lumea, sa te incadrezi in tipare, sa fi bun, sa fi cumsecade, sa sacrifici tot (daca esti femeie, ca daca nu…)
    Domnilor, Doamnelor, sa punem lucrurile in perspectiva: n-o sa incep chiar de la faza I-a a human developement ca mi-ar lua prea mult timp sa trec prin prima privire aruncata propriei maini, prin coordonarea miscarii minii urmarita de privire (daca nu ne-am nascut cu un autism sever, caz in care nu e cazul sa ne facem probleme), prin constientizarea primului sunet armonios si si reactia la. voi trece in viteza si de faza a doua (perioada/varsta cuprinsa intre 12 – 18 luni), dar apoi, mergand dinspre 2 spre 3 ani e dezastru: ne nastem cu un egoism feroce, incapabili sa impartim, gata sa sarim la cea mai apropiata beregata, sa plangem manipulator, sa dam cu para (mai bine cunoscutul « dat in primire »), sa facem complimente (de cele mai multe ori nemeritate) celor care ne au in ingrijire, sa-i flatam, sa-i periem, sa le cumparam atentia…

    pana la 2 ani ne jucam singuri, neconstientizand apropierea altui human, exhibam disperate « anxietati de separare », la nivel cosmic si acolo este momentul crucial, acolo incepe, la intre 3 si 4 ani: daca se gaseste (si s-a gasit, matematic exact, pentru aproape fiecare dintre noi) cineva care sa ne ia de fiecare data in brate, sa ne pupaceasca, sa ne gogoleasca, sa ne ridice dupa fiecare cadere de pe tobogan, sa ne tina tricicleta, sa ne taie bucatica de fripturica, sa ne spele pe manute pana la (oroarea ororilor) 5, 6, 7 ani… sa ne care ghiozdanelul, sa se bata sau macar sa se certe la cutite cu parintii lui Gigel care ne-a tras un pumn in nas si ne-a furat camioneta albastra sau ursuletul de plus – in loc sa ne invete cum sa negociem, cum sa avem rabdare, cand e cazul sa stam la rand, cum sa intelegem ca Universul nici nu incepe, nici nu sfarseste cu noi, cum sa fim prieteni, cum sa invatam sa renuntam, cum sa impartim cu cel de alaturi si, mai ales, DE CE sa impartim ceea ce ni se cuvine de drept si ni se cuvine pentru ca da, de fapt suntem unici, irepetabili, pentru ca fiecare dintre noi este centrul propriului Univers.

    intelegem toate aceastea de obicei prea tarziu, la inceputul « middle life crisis », la momentul in care incepem sa facem bilantul, sa credem ca am fost trasi pe sfoara la modul grosolan, ca nu am primit echivalentul a ceea ce am oferit, ca cineva (viata?!), ne-a tras pe sfoara. Mirandolina, ti-am spus de sute, de mii de ori ca valoare are numai ceea ce obtinem prin lupta feroce, prin ceea ce reusim sa furam vietii, prin ceea ce estorcam, nu prin submissiveness-ul nu stiu cui care si-a facut scop in viata din a se ocupa de wellbeing-ul nostru (fara ca cineva sa-i fi cerut aceasta in mod special)

    m-am uitat acum de curand in cutia celor 500 de scrisori, fiecare dintre ele a cate 8 pagini A4 scrise fata – spate, manual, scrijelite cu sufletul dat pe razatoare, cu urletul singuratatii, al inuman greului drum de acomodare unei alte culturi, o cultura in care m-am trezit singura si in care am fost obligata sa supravietuiesc pentru ca drum de intoarcere nu ar fi existat decat intr-o sinucidere mizera, intr-un sfarsit de drum care oricum ma purtase prin toate hartoapele, prin toate rahatisurile de caine, printre bucati de hartie spulberate de vant pe maidane pustii.

    vrei sa stii ceva? mi s-a facut frica, citind: cata risipa inutila, cate lacrimi, cate singuratati, cate nopti de chinuit un asternut rece (la mii de kilometri distanta de orice, de viata anterioara…adica!) ca un desert arid cutreierat de scorpionii dorintei disperate de reciprocitate… reciprocitate sa ce?! ca n-am avut niciodata rabdare, am fost lacoma, am ars tot, am fumat tot, am baut tot, am dansat tot, am batut in usi in spatele carora nu ma astepta nimeni, m-am dus in locuri in care nu fusesem invitata… ca sa ma (re)intorc, acum 4 ani, intr-un loc in care murise toata lumea, in care drumurile fusesera efectiv redesenate, geografic, si in care noptile celelalte, cele ale futaiurilor celeste intamplate fie iarna, in Cismigiu, pe o banca ingropata sub troiene de zapada, in apropierea Rotondei Scriitorilor, cu bulgari de zapada aruncati la tinta in dusmanie, intr-un stalp, sau in curtea unei scoli din vecinatatea Spitalului Militar (curte in care el a sarit peste un gard, la cateva ore dupa operatia de apendicita care l-ar fi scapat de transferul la dracu cu carti, pe granita de la Orsova…. dar da, a ajuns si acolo si eu dupa el, intr-un hotel socialist ai carui singuri clienti ai ultimului deceniu fuseseram noi doi, el imbracat in niste zdrente murdare, glorioasa uniforma a si mai glorioasei armate romane, tuns chilug, prelingandu-si lacom sinele peste sinele meu, in picioare, furios, in lift, cu mine plangand a sfarsit de lume, cu valizele nedesfacute, zacand intre baia inghetata si microfoanele ascunse inabil pe te miri unde, fie la serviciu, in podul in care erau vestiarele, fie in statii de tramvai, noaptea, fie intre trandafirii de de-a lungul Bulevardului Aviatorilor, venind de la Pescarus, din Herastrau, de la una dintre aniversarile zilei lui de nastere…

    si apoi… l-ai vazut?! l-ai auzit, in noaptea aia, la pizza? « de ce ai venit? cine te-a chemat? » si am simtit cum se termina din nou lumea, cum ma pulverizez din nou in amintirea febrilitatatii cu care stateam mai demult la cozi in interminabile zile si nopti de umilinta, pregatind bagajul pentru Orsova, cumparand biletul de tren dus – intors fara sa stiu ca ma minte, ca isi pregatea deja viata paralela, cea cf. careia trebuia sa respecte cutumele, sa fie si el « in randul lumii » cu o vietuitoare, care (ma, saraca) pana la urma n-avea nici ea absolut nici o vina alta decat ca… in fine!

    la o discutie recenta, avuta acum cateva seri, a fost prima data cand (si ne stim de 30 de ani) mi-a spus ca a gresit, ca daca ar fi sa o ia din nou de la capat… atat am mai avut putere sa fac, sa-i mai spun: sa-l bag in pizda masi! nu pentru tot ceea ce stii tu despre relatia noastra, despre o poveste de dragoste care a inceput si s-a si sfarsit nicaieri; ci pentru intoleranta cu care il ameninta pe feciorul lui cel mai mic (are 20 de ani… mi se pare) ca « daca te insori cu tiganca aia, te arunc in strada »!

    i-am facut cat de multi nervi am putut, l-am contrat in toate felurile imaginabile, am folosit toate argumentele despre care am crezut ca ar putea impiedica o noua casatorie de circumstanta, un nou aranjament de ochii lumii, o alta viata (in doi) de absolut tot cacatu’ si nefericirea.

    … ca oricum am timp berechet, oricum am ratat si casatoria astalalta, oricum sunt singura si imi petrec serile intre e timpul sa plimb cateii, agenda pentru a doua zi, la munca, intre listele de cumparaturi si telefoanele cu Carla, intre grija de felul in care si el, alt altruist, al nimerit in viata pe usa pe care nu trebuia, isi cheltuie si ultimul cent cu o prostituata rapace, idioata, analfabeta, o aia care isi pune pestele sa-l sune si sa-l ameninte cu moartea si mie mi se face mila de singuratatea si de foamea lui pana in pragul lesinului, il invit uneori la cina, l-am luat cu mine si la petrecerea de Craciun, ma ingrozeste soarta fiicei lui (cea bulimic – anorexica) care, ca si cum nu era deajuns ca si-a pierdut gemenii si ca are de platit pensie alimentara pentru tot resul vietii, a mai devenit si dependenta de metamphetamine, adica e gata, viata ei s-a sfarsit aici, la 22 de ani (cu doi ani mai mica decat prostituata lu’ taica’su)

    deci cam asta fac: nopti de insomnie cu ochii la ceasul de pe perete, cu amintirile, cu regretele ca am fost, toata viata, atat de submissive incat imi vine sa ma dau jos din pat, apoi cu capul de peretele pe care se afla ceasul care toaca un timp inutil, un timp cu care NU mai am ce face.

    ..altceva decat sa concluzionez ca in afara de pisat, totul e cacat! 🙂

  • Flory… si eu citesc si recitesc. Daca lumea in care traim n-ar avea in alcatuirea ei si oameni ca tine, cred ca de mult ar fi venit sfarsitul. Tu ai contribuit la amanarea sfarsitului lumii, sunt sigura 🙂

    Cand vor fi toti superficiali, egoisti, cu inimi « din piatra », cand vor simula sau disimula toate cele, atunci va fi finalul. Sper ca inca nu… 😉

    De la mine, numai respect pentru o persoana asa cum esti si cum ai fost… si cum o sa ramai, probabil.

    1. Mirela, asa e. Flory este o femeie extraordinara. Ma bucur intr-un fel nespus ca o am ca prietena. Si chiar daca suntem la mii de km distanta, si chiar daca nu vorbim uneori multe luni de zile, exista intre noi niste legaturi incredibile…

  • au fost triste rau gandurile care m-au traversat in timp ce scriam

    si stiu ca tu le-ai citit si pe cele nerostite, ceea ce n-a facut decat sa-mi accentueze si tristetea si si regretul ca iti sunt atat de departe.

    intr-o nota ceva mai vesela (ca sa zic asa): omu’ planuieste sa ma « viziteze », sa vina aici pentru cateva luni de zile (ocazie cu care l-am avertizat din nou sa se grabeasca, ca am o waiting list uite’asa de lunga

    intr-o nota mai putin vesela, una care aproape frizeaza disperarea: ori de cate ori ma mut de colo colo, de cate ori impachetez dulapuri, rafturi de carti, cutii de scrisori, farduri si margele si papuci de casa si fotografiile unei familii deacum inexistente, dau peste scrisoarea pe care eu o numesc « aeroport ».

    cad de fiecare data pe ganduri, sunt unele scrisori care clar au fost scrise pentru o singura lectura, pentru o singura felie de viata, pentru o singura incarcatura de fericire, de nebunie, de viata sau de moarte.

    1. Intai si intai 😛
      ma bucur ca vine omul, in primul rand. Si chiar sa se grabeasca mult! 🙂

      … aeroport? scrisoarea aeroport?
      si mie-mi rasuna intr-un fel asta. Am si eu o scrisoare numita ‘aeroport »…. si ma doare inca si azi. Ma arde pe suflet

  • de ce sa te arda numai pe tine? de ce nu si pe mine, parte (cumva) intrinseca a trecutului tau recent? si da, vorbim despre acelasi Aeroport, despre aceiasi scrisoare.

    auzi? da nu ti se pare ca e prea multa disperare prin zona, prea multe regrete, prea multe indemnuri la « nu faceti ca mine, ori… ca mine sa patiti?! »

    pentru tine inca nu e prea tarziu (are dreptate Andrei) si probabil nici pentru mine doar ca eu, nu-i asa, « am deja o varsta » 🙂

    si totusi…

    1. Aaaaaaaa, aeroportul meu? Eh…. e intr-un fel scrisoarea aia. Dar nu e una care apartine modelului sacrificiu, ci modelului iubire 🙂 Asta e. A trebuit sa plec, sa ma intorc in Europa. Asa erau circumstantele atunci. Probabil, trebuia sa raman. N-am stiut sa raman…

      Nu e disperare in zona. Eu sunt fericita cu ce fac, zilnic. Sunt fericita ca nu reproduc modelul familial, cel al sacrificiului feminin, modelul mamei, modelul bunicii. Sunt fericita ca fac ce-mi doresc eu, si nu ce asteapta X sau Y de la mine (in masura posibilului, evident).
      Andrei nu are dreptate, pentru ca Andrei spunea de 60 de ani, ca nu e prea tarziu. Ori se vede cu ochiul liber ca da.

      Cat despre mine, eu n-am modelul asta (desi educational l-am avut), si nu-l am datorita norocului chior de a ma transforma din copil in femeie in alt fel de civilizatie. Unde femeia conteaza prin ea insasi si nu numai prin sot, copil, familie…

  • ideia, in legatura cu « Aeroport » este ca scrisoarea aceea a capatat o viata a ei, proprie; ea, ca obiect, ca lucru palpabil (ca de ne-am apuca sa-i punem sub lupa si continutul, ar exista sansa sa ramanem, in ziua marelui dezastru definitiv, produs sub o potentiala ciuperca atomica, doar gandacii de bucatarie cu mine si cu tine si cu « Aeroport »-ul, disecandu-i urzeala executata minutios, in filigran, una dintre cele mai frumoase scrisori de dragoste pe care mi-a fost dat sa le citesc vreodata mie, specialistul absolut al scrisorilor de dragoste « submissive ». am tinut-o vreo 2 ani la capatul patului, pe noptiera, langa lampa de noapte, etuiul ochelarilor, cartea in curs de lectura si castronelul cu struguri. ma crezi ca mi-a fost frica de ea? iti explic si in ce fel « frica »: n-a mai fost ca la recitirea a zecea, a cinsprezecea sau cine mai stie a cata oara a uneia dintre cartile care mi-au modelat, intr-un fel, parcurgerea drumului dinspre intuneric catre lumina (Fiul Risipitor – Radu Tudoran). n-a mai fost ca si cum, desi stiam pagini intregi pe dinafara, inca mai speram ca Eva, in pauza dintre lecturi (cateva luni, uneori cativa ani), va fi invatat intre timp fie sa spuna nu, fie sa puna conditii clare dar nu ca la piata; iubitul ei nenumit nu era genul « animal domestic », sau… cred acum, cu experienta unei vieti, ca era doar ca ea (femeie, deh, ce pretentii sa ai) isi juca cartea vietii prea la vedere, prea altruist – destructiv nestiind ca barbatii au creierul mai mic decat al nostru, ca nu sunt, nu pot fi (fiziologic vorbind) multitasking, ca degeaba le scrii fantastice elegii de tandrete, degeaba despici (si pentru tine, si pentru El), in toate partile componente o traire care pe tine te mistuie pana la incandescenta. pentru ca el, marele El (revenind la Eva) o privea de fiecare data cu o uimire de inceput de lume, rugand-o « sa se dea mai incolo, sa nu-i ia soarele ». la fel de bine ar fi putut-o ruga sa-i taie unghiile de la picioare, sa-i dea o aspirina sau un branci pe scari; pentru ca esentialul, suferinta dincolo de suportabilul omenesc-afectiv, ne-am asumat-o noi, femeile, cu de la noi putere, ca pe un ritual imuabil de dinaintea dansului imperecherii. perpetuarea speciei, chestii, nu stiu ce…

    apoi am ascuns-o. nu cred ca am facut-o deliberat, s-a ascuns singura, intr-o cutie mare de carton, alaturi de o stiva de carti dragi care n-au mai incaput in rafturile bibliotecii, cand m-am mutat intr-o alta locuinta. a reaparut (si m-a si lovit drept peste ochi) la urmatoarea mutare. n-am mai stiut sa spun daca imi este inamic sau prieten; litera tiparita are asupra mea (si a avut dintotdeauna, de cand ma stiu) o putere magica. am pus-o imediat intr-un dosar, alaturi de alte « hartii deosebit de importante », atat de importante incat uiti in secunda imediat urmatoare unde le-ai pus si nu le mai gasesti decat la urmatoarea mutare, la dezmembrarea in bucatele a tot ceea ce iti apartine: mobilier, plante, animalute, haine, obiecte de uz casnic…

    n-ai sa te miri daca am sa-ti spun ca a re aparut cand ma asteptam cel mai putin, nu-i asa?! in mijlocul unei casnicii facute parca pentru doua eternitati (nu ne unim destinele pana la prima, pana la nu stiu ce statie intermediara), casnicie facuta tandari intr-un mod atat de stupid, atat de loc comun incat nici acum, la implinirea unui an (Valentine’s Day), nu pot crede ca a fost deadevaratelea, ca chiar mi s-a intamplat. fusesera spuse toate cuvintele, varsate toate lacrimile, folosita toata logica argumentativa, toate exemplele altor esuati in nefericire si nimic n-a mai folosit la nimic. eram din nou pe mocheta, printre geamantane si mobila dezmembrata, cu picioarele incrucisate sub mine, cu doua uriase cutii de carton in care sortam carti de IT (ale lui), carti de Organizational Communications (ale mele), certificate de nastere, chitante de taxe, facturi vechi, felicitari primite de niste Craciunuri comune (cand inca mai traia mama si era aici si mie imi era imens bine fara sa stiu, macinata tembel de grijile cotidiene), cand casa ne era inca plina de prieteni (pe care, incapabil de relatii sociale, i-a indepartat rand pe rand), de niste zile de nastere in care, venind acasa, gaseam pe masa din sufragerie o ditamai jardiniera din fier forjat, cu ditamai plantele tropicale inalte pana la lustra, cu un El transpirat, fericit (in sensul de: surpriseeeee… ia uite ce flori ti-am adus – ca tinuse el minte ca voiam sa redecorez patio-ul).

    si dintr-o data, cand chiar cea mai putina nevoie as fi avut sa ma aplec asupra unei alte fabuloase Istorii de Dragoste, eu insa-mi pustiita pana aproape de anularea sinelui (Dumnezeule mare, oare pentru a cata oara?!) a re aparut, luandu-ma, ca de fiecare data, absolut pe nepregatitelea.

    ei bine, in cazul « Aeroport »-ului nu mai am ce spera, imi este contemporan, stiu cu certitudine ca s-a intamplat aici, aproape alaturi de mine, nu in alt timp, nu in alta dimensiune si ca, indiferent de cate ori as reciti, indiferent cat de mult timp as pune intre lecturi, nu se va fi schimbat nimic, Eva continua sa existe, sa-si urmeze destinul, drumul sinuos prin viata care parca-i apartine, parca nu… si, tot ce pot sa sper, poate nemai reeditand, iar si iar…

    « disperarea in zona », era fluxul invizibil creeat pe inainte – inapoi, efluviul emotional intrat pe canalul comunicant dintre transmitator (eu), respectiv receptor (tu) – si pentru asta imi datorezi o bomboana (pentru ati fi reimprospatat una dintre regulile de baza ale procesului de comunicare scrisa, anul intai de facultate 🙂

    am realizat, recitind si eu, ca « plangeam » iar pentru un lapte varsat acum o eternitate cand eu, in acceptiunea cea mai stricta a lui, a cuvantului, sunt o supravietuitoare.

    si tu la fel (sigur, la alti parametri, pe alte coordonate)

    …si atunci?!

  • chiar e fara cuvinte…si vorba Mirandolinei…nu va cunosc da’ parca va stiu de-o viata….:)
    Eva….nu e simpla upgradarea….da’ e necesara…:)

Répondre à Andrei Bugeac Annuler la réponse

Votre adresse e-mail ne sera pas publiée. Les champs obligatoires sont indiqués avec *