Profunzimi virtuale si superficialitati reale

Cat de profunde pot fi relatiile interumane create online? Pana unde pot merge? Ce poti astepta? Ce oferi si ce primesti? Eu am niste exemple foarte frumoase de relatii incepute online translatate in offline, intr-un mod minunat. Desi, foarte neasteptat. Si ceea ce e cel mai minunat este ca am intalnit oameni pe care fara indoiala nu as fi avut ocazia sa-i intalnesc in alt mod. Pentru ca internetul reduce distantele, face accesibili oameni de departe, cu care pur si simplu nu ai avea altfel ocazia sa te intersectezi.
Desi eu n-am intrat niciodata pe internet cu intentia de a cunoaste oameni. Nici in prima zi, acum 12 ani, nici in a doua, si niciodata. Pur si simplu s-a intamplat. Nu vroiam sa cunosc oameni, caci am destui in jur, de felul meu, asa am avut toata viata. Deci nu ma mana niciun imbold de a face cunostinta cu cineva sau de a-mi face prieteni. Abia apuc sa-i vad pe cei pe care-i am, si pentru ca nu-i vad destul, factura mea de telefon se mareste 🙂 Eu intrasem pe internet pentru informare. Pentru comunicare, pentru discutii. Atat.  S-a intamplat insa, sa fie mai mult. Nu regret, evident.

Oameni intrati foarte recent in viata mea, prin poarta virtuala, adica acum mai putin de un an, imi sunt acum prieteni dragi si apropiati. Si nu de circumstanta. Au intins mana cand mi-a fost mai greu. Au intins umarul sa-mi curga lacrimile pe el atunci cand am fost necajita si am plans. M-au sprijinit mereu. Desi, la un moment in vara trecuta, am fost cruda si nedreapta, am recuzat termenul “te iubesc“, care mi-a fost adresat din prietenie, nestiind sa-l primesc, speriindu-ma de importanta sa, parandu-mi-se ca vine prea devreme, deci ca nu poate fi adevarat, ci superficial. Am refuzat sa-l inteleg, si l-am tratat drept ipocrizie sociala. Timpul si intamplarile mi-au aratat ca ma inselam. Fac mea culpa si sper ca am invatat ceva.

Mai mult, sunt cupluri care s-au cunoscut prin intermediul meu, prin lista mea de FB, amandoi vorbind mult cu mine… Sunt fericita de bucuria lor si sper sa tina o mie de ani fericirea lor 🙂 Desi n-am avut niciodata, nici in real macar, intentia de a face “lipeli” de vreun fel 🙂 Uite ca se pare ca “mi-a iesit” involuntar.

Evident, nu orice relatie virtuala se translateaza in real. Dar exista unele pentru care sansele de a se transforma in prietenii profunde sunt absolut reale.

O britanica s-a sinucis dupa ce a scris pe Facebook ca o va face si niciunul din “prietenii” (pe care eu am stabilit ca ii numim relatii, mai degraba), din lista ei n-a reactionat, desi avea o lista de peste 1000 de persoane. Asa e redactata stirea… Acum cateva luni mai era un ciudat in Franta care se mira ca are 800 de prieteni si totusi si-a facut mutarea singur. Mi se pare cel putin stupid…. sa pui problema asa.

Asta este in primul rand “despre cine bagi in lista”. Daca in lista introduci aleator 2000 de persoane, cu care n-ai puncte comune, la care nu ai criterii de imprietenire (despre care vorbeam acum cateva zile), si cu care nu ai obiceiul sa interactionezi (daca postezi doar aplicatii idioate, farmville-uri si melodii), nu te astepta sa te ajute cineva cand te sinucizi. Te poti sinucide sanatos, adica 😀

Articolul incrimineaza faptul ca avea 1000 de prieteni si nimeni n-a luat-o in serios. Da? Ei bine, e despre cat de inteligent stii sa-ti cladesti relatiile interumane. Dar e valabil in online ca si in offline. Sa va dau un exemplu simplu. Sunt foarte multi oameni cu care nu ma cunosc in carne si oase, si foarte probabil nu ma voi vedea niciodata. Insa interactionam destul de mult online. Cand am disparut de pe net cateva zile, s-au nelinistit. E firesc. Mi-au scris, m-au cautat, au incercat sa dea de mine. Dar asta e si pentru ca se cladise acea punte. Daca eu as fi postat toata ziua aplicatii de horoscop, farmville si prostioare, si n-as fi interactionat discutand, ori m-ar fi sters din lista, ori mi-ar fi ascuns postarile, legatura nu se crea, si nu se nelinistea nimeni ca dispar sau nu, ca oricum… tot aia era. Nu ca nu le-ar fi pasat daca strigam “ajutor”. Dar n-ar fi vazut acel strigat de “ajutor”, asta vreau sa subliniez.
Ma rog, ce vreau sa spun este ca daca iti alegi pe cine bagi in lista si daca stii sa interactionezi cu oamenii, ei sunt aici de cate ori ai nevoie, si in mod cat se poate de firesc. Chiar neasteptat.

Bine, nu-s eu genul sa ma sinucid. Deloc. Nu face parte din sistemul meu de viata. Si nici atat sa strig asta pe internet. Insa nu subapreciez si nu incriminez pe nimeni care o face. Unii poate chiar au nevoie de asta.  Poate chiar sunt atat de singuri incat singura lor legatura cu lumea este aceasta, poarta virtuala.

Cat despre a lua sau nu in serios unele lucruri de acest gen scrise pe internet, eu n-as face niciodata greseala sa nu iau in serios un om care spune asta. Pur si simplu. Nu-mi permite constiinta sa stiu ca poate as fi putut face ceva si n-am facut. As avea o povara imensa pe umeri sa stiu ca poate puteam sa spun o vorba buna si sa impiedic o catastrofa. Am avut recent pe cineva in lista care a avut o zi proasta (asta e un dulce eufemism… era mult mai mult de atat, in realitate). M-am speriat, si am cautat sa-i vorbesc. Desi era o fata pe care n-o cunosc,  nici nu vorbeam, nici nu interactionam in mod special, si am 1500 de oameni in lista. Dar daca-mi cad ochii pe “asta e ultima mea zi“, nu pot lasa asta sa treaca sa, si nu pot lua asta in deradere. Tout est bien qui finit bien 🙂 Evident, de atunci vorbim.

Cat despre prietenie… Este, oricum, vorba de o translatare. Oricat de mult imi pasa de cineva, atata timp cat interactiunea ramane strict in virtual, eu nu pot numi asta prietenie, desi unii m-ar contrazice. De pilda, cineva din lista mea a scris: “Pentru tine…care, de cealalta parte a computerului gasesti mereu timp sa ma asculti iar imbratisarea ta virtuala e perfect valabila…ajunge acolo unde trebuie…la inima. Esti …esti mereu… iti faci simtita prezenta mai mult decat permite prezenta fizica…Tie vreau sa-ti spun…ca vreau sa te gasesc aici si in acest an…sa crestem impreuna si sa impartim momente frumoase ce vor urma…La multi ani, draga prietene!” Eu am protestat, caci, totusi, prietenia e altceva 🙂
Comunicarea/prietenia/senzatiile de pe internet pot fi intense, dar prietenia reala e alt palier. Pur si simplu nu sunt comparabile. Insa se poate translata, cum am spus. Asa ca da, o interactiune virtuala se poate transforma intr-o prietenie cat se poate de palpabila. (am nenumarate exemple)

10 comments on “Profunzimi virtuale si superficialitati reale

  1. Pingback: Profunzimi virtuale si superficialitati reale - Ziarul toateBlogurile.ro

  2. Mi-a venit o idee, tot citind pe aici, pe la tine: o sa incerc sa fac un efort, unul mare chiar, de a deveni mai deschisa catre alti oameni si un pic mai sociabila. Nu ca n-as fi, din fire, dar de ceva timp am cam tras obloanele si retras puntile catre ceilalti, din divesre motive. Ma simt oarecum bine asa, dar nu intotdeauna. Si risc sa raman asa nu doar temporar, ci de tot. Evident ca nu as putea sa fiu ca tine, cu sufletul pus pe tava, dar macar cat de cat…. chiar asa, cum de nu ti-e teama sa spui si sa scrii tot ce e pe aici, pentru marele public? De unde iti vine curajul asta si lipsa de teama? Presupun ca si cariera de jurnalist te-a cladit asa, dar or mai fi si alti factori. Mie mi-e greu…. si stau prost la capitolul increderii in oameni.

    • Eu cred ca a fi deschis e ceva ce ii imbie pe ceilalti sa fie si ei la fel.
      E pacat sa tragi obloanele si sa tai puntile cu exteriorul.
      Nu sunt chiar cu sufletul pus pe tava, Mirela. Adica vezi si tu ca postarile personale sunt criptice. Cine stie povestea, se prinde. Cine nu, doar pricepe de departe…
      Nu e vorba de lipsa de teama… Stii aia, “gura lumii sloboda”, “gura lumii n-o astupa decat pamantul”… ce sa fac? Si ce mi-ar putea face? Eu sunt eu, intreaga, directa, nedisimulata. Daca urasc ceva pe lumea asta, e ipocrizia.
      Da, cariera de jurnalist, e drept, m-a facut sa par exterior sigura de mine, si calma. Un calm de fier, orice mi s-ar intampla, chiar cand in mine sunt enorme furtuni….
      SI mi-a mai dat niste lucruri. Nu mai sunt timida, vorbesc usor cu necunoscuti, sunt foarte maleabila si stiu sa ma pliez dupa orice fel de interlocutor…
      Ar fi bine sa arunci din nou puntile spre lume! Vei castiga mult!
      te imbratisez

  3. Splendid articol! Sa stii ca am avut sentimentul ca unele prietenii online s-ar putea prelingi si in realitate. Am avut o problema si am povestit-o cu o persoana din alt colt de lume..persoana imi scrie periodic, pe mess, ma intreaba ce mai facsi daca am trecut peste. Iar eu nu mint, chiar am trecut.Se bucura.E frumos sa arunci puntile spre lume
    Acum, ceva off topic: ce fain merg postarile tale cu muzica lui Celine Dion, pe care tocmai o ascult.

    • Multumesc, draga mea.
      Online-ul e doar o unealta, un mod de comunicare. E firesc, cumva,sa putem sa trecem si in real ceea ce inchegam online. Pentru ca suntem tot noi (aici vorbesc, evident, de cei ce nu aleg sa fie “regina Angliei” sau Cenusareasa, online).
      Una din cele mai bune prietene ale mele este Flory, Pisica rea din Texas… ce ne-am mai cunoscut noi online cand eu eram barbat, si cand a intrat in discutii mai personale i-am spus ca sunt de fapt fata… si, restul e o prietenie frumoasa, transferata si in real.
      Si as mai putea cita o gramada de povesti, cu oameni care-mi sunt extrem de importanti astazi. Intrati in viata mea prin poarta virtuala.

    • Am fost, da. Vreo doi ani.
      Cu nicio intentie ascunsa, ci pentru a scapa de agatamente. Internetul fiind atunci antic (web 1.0), rudimentar, departe de explozia multimedia care este astazi, toti eram un nickname si niste cuvinte. Invariabil, de cel putin cateva ori pe zi, cineva incerca vrajeli, si tot felul. Cum nu eram atunci pe net ca sa ma las agatata (cum nu sunt nici astazi), si pierdeam un timp pretios purtand discutii aiurea, ca sa lamuresc ca NU sunt disponibila, timp pe care doream sa-l petrec in discutii mai inteligente, am rezolvat problema fiind barbat. Femeile agata mai rar, si cand o fac, oricum, sunt mai putin agresive.
      Sigur, ma simteam aiurea in momentul cand simteam ca una “se aprinde” pentru mine…. 🙁 ca nu sa atrag femei era scopul meu cand m-am facut barbat, ci pur si simplu sa evit eu vrajelile barbatilor…. In fine, cand cineva era atrasa de mine, din decenta si respect ii spuneam ca nu-s barbat. Ca nu eram in scopul de a ameti lumea….

    • ah, da, si am fost un barbat suficient de credibil 🙂
      Imi foloseste mult experienta de a avea cu precadere prieteni barbati si de a fi lucrat ani intregi in medii mai degraba masculine.

Te ascult