Profunzimi virtuale si superficialitati reale

Cat de profunde pot fi relatiile interumane create online? Pana unde pot merge? Ce poti astepta? Ce oferi si ce primesti? Eu am niste exemple foarte frumoase de relatii incepute online translatate in offline, intr-un mod minunat. Desi, foarte neasteptat. Si ceea ce e cel mai minunat este ca am intalnit oameni pe care fara indoiala nu as fi avut ocazia sa-i intalnesc in alt mod. Pentru ca internetul reduce distantele, face accesibili oameni de departe, cu care pur si simplu nu ai avea altfel ocazia sa te intersectezi.
Desi eu n-am intrat niciodata pe internet cu intentia de a cunoaste oameni. Nici in prima zi, acum 12 ani, nici in a doua, si niciodata. Pur si simplu s-a intamplat. Nu vroiam sa cunosc oameni, caci am destui in jur, de felul meu, asa am avut toata viata. Deci nu ma mana niciun imbold de a face cunostinta cu cineva sau de a-mi face prieteni. Abia apuc sa-i vad pe cei pe care-i am, si pentru ca nu-i vad destul, factura mea de telefon se mareste 🙂 Eu intrasem pe internet pentru informare. Pentru comunicare, pentru discutii. Atat.  S-a intamplat insa, sa fie mai mult. Nu regret, evident.

Oameni intrati foarte recent in viata mea, prin poarta virtuala, adica acum mai putin de un an, imi sunt acum prieteni dragi si apropiati. Si nu de circumstanta. Au intins mana cand mi-a fost mai greu. Au intins umarul sa-mi curga lacrimile pe el atunci cand am fost necajita si am plans. M-au sprijinit mereu. Desi, la un moment in vara trecuta, am fost cruda si nedreapta, am recuzat termenul “te iubesc“, care mi-a fost adresat din prietenie, nestiind sa-l primesc, speriindu-ma de importanta sa, parandu-mi-se ca vine prea devreme, deci ca nu poate fi adevarat, ci superficial. Am refuzat sa-l inteleg, si l-am tratat drept ipocrizie sociala. Timpul si intamplarile mi-au aratat ca ma inselam. Fac mea culpa si sper ca am invatat ceva.

Mai mult, sunt cupluri care s-au cunoscut prin intermediul meu, prin lista mea de FB, amandoi vorbind mult cu mine… Sunt fericita de bucuria lor si sper sa tina o mie de ani fericirea lor 🙂 Desi n-am avut niciodata, nici in real macar, intentia de a face “lipeli” de vreun fel 🙂 Uite ca se pare ca “mi-a iesit” involuntar.

Evident, nu orice relatie virtuala se translateaza in real. Dar exista unele pentru care sansele de a se transforma in prietenii profunde sunt absolut reale.

O britanica s-a sinucis dupa ce a scris pe Facebook ca o va face si niciunul din “prietenii” (pe care eu am stabilit ca ii numim relatii, mai degraba), din lista ei n-a reactionat, desi avea o lista de peste 1000 de persoane. Asa e redactata stirea… Acum cateva luni mai era un ciudat in Franta care se mira ca are 800 de prieteni si totusi si-a facut mutarea singur. Mi se pare cel putin stupid…. sa pui problema asa.

Asta este in primul rand “despre cine bagi in lista”. Daca in lista introduci aleator 2000 de persoane, cu care n-ai puncte comune, la care nu ai criterii de imprietenire (despre care vorbeam acum cateva zile), si cu care nu ai obiceiul sa interactionezi (daca postezi doar aplicatii idioate, farmville-uri si melodii), nu te astepta sa te ajute cineva cand te sinucizi. Te poti sinucide sanatos, adica 😀

Articolul incrimineaza faptul ca avea 1000 de prieteni si nimeni n-a luat-o in serios. Da? Ei bine, e despre cat de inteligent stii sa-ti cladesti relatiile interumane. Dar e valabil in online ca si in offline. Sa va dau un exemplu simplu. Sunt foarte multi oameni cu care nu ma cunosc in carne si oase, si foarte probabil nu ma voi vedea niciodata. Insa interactionam destul de mult online. Cand am disparut de pe net cateva zile, s-au nelinistit. E firesc. Mi-au scris, m-au cautat, au incercat sa dea de mine. Dar asta e si pentru ca se cladise acea punte. Daca eu as fi postat toata ziua aplicatii de horoscop, farmville si prostioare, si n-as fi interactionat discutand, ori m-ar fi sters din lista, ori mi-ar fi ascuns postarile, legatura nu se crea, si nu se nelinistea nimeni ca dispar sau nu, ca oricum… tot aia era. Nu ca nu le-ar fi pasat daca strigam “ajutor”. Dar n-ar fi vazut acel strigat de “ajutor”, asta vreau sa subliniez.
Ma rog, ce vreau sa spun este ca daca iti alegi pe cine bagi in lista si daca stii sa interactionezi cu oamenii, ei sunt aici de cate ori ai nevoie, si in mod cat se poate de firesc. Chiar neasteptat.

Bine, nu-s eu genul sa ma sinucid. Deloc. Nu face parte din sistemul meu de viata. Si nici atat sa strig asta pe internet. Insa nu subapreciez si nu incriminez pe nimeni care o face. Unii poate chiar au nevoie de asta.  Poate chiar sunt atat de singuri incat singura lor legatura cu lumea este aceasta, poarta virtuala.

Cat despre a lua sau nu in serios unele lucruri de acest gen scrise pe internet, eu n-as face niciodata greseala sa nu iau in serios un om care spune asta. Pur si simplu. Nu-mi permite constiinta sa stiu ca poate as fi putut face ceva si n-am facut. As avea o povara imensa pe umeri sa stiu ca poate puteam sa spun o vorba buna si sa impiedic o catastrofa. Am avut recent pe cineva in lista care a avut o zi proasta (asta e un dulce eufemism… era mult mai mult de atat, in realitate). M-am speriat, si am cautat sa-i vorbesc. Desi era o fata pe care n-o cunosc,  nici nu vorbeam, nici nu interactionam in mod special, si am 1500 de oameni in lista. Dar daca-mi cad ochii pe “asta e ultima mea zi“, nu pot lasa asta sa treaca sa, si nu pot lua asta in deradere. Tout est bien qui finit bien 🙂 Evident, de atunci vorbim.

Cat despre prietenie… Este, oricum, vorba de o translatare. Oricat de mult imi pasa de cineva, atata timp cat interactiunea ramane strict in virtual, eu nu pot numi asta prietenie, desi unii m-ar contrazice. De pilda, cineva din lista mea a scris: “Pentru tine…care, de cealalta parte a computerului gasesti mereu timp sa ma asculti iar imbratisarea ta virtuala e perfect valabila…ajunge acolo unde trebuie…la inima. Esti …esti mereu… iti faci simtita prezenta mai mult decat permite prezenta fizica…Tie vreau sa-ti spun…ca vreau sa te gasesc aici si in acest an…sa crestem impreuna si sa impartim momente frumoase ce vor urma…La multi ani, draga prietene!” Eu am protestat, caci, totusi, prietenia e altceva 🙂
Comunicarea/prietenia/senzatiile de pe internet pot fi intense, dar prietenia reala e alt palier. Pur si simplu nu sunt comparabile. Insa se poate translata, cum am spus. Asa ca da, o interactiune virtuala se poate transforma intr-o prietenie cat se poate de palpabila. (am nenumarate exemple)

Evanghelia dupa Mirandolina

Bine. Pragmatic vorbind, eu n-am vrut niciodata sa scriu carti. Nu in romana. Nu asa, nu aici, nu acum, nu ieri, nu azi, nu maine. Stiu, sunt cinica.  Desi imi place sa scriu. Dar, repet, pragmatic vorbind, cartile nu sunt un lucru din care sa traiesti in tara asta. Ah, iar pentru glorie… pai pentru glorie pot sa fac altceva. Orice altceva. Sau nu, nu chiar orice. Doua-trei lucruri, altele. NU sa scriu carti. Am multe alte idei …

Poate ca mi-as fi dorit candva sa scriu o carte in franceza. Cu mult mai multe deschideri, sperante, idei, drumuri. O incepusem, ajunsesem la pagina 80 si mi-a crapat hard-disk-ul. Era un roman epistolar de amor, sunt sigura ca spargeam box-office-ul literar cu el. In Franta, evident. Insa… bun, s-a busit hardul. Imponderabilitatea intamplarilor. Cand prietenul meu cel mai bun m-a ajutat sa recuperez datele, ele s-au recuperat sub forma a 64 de mii de fisiere cu nume aleatorii si fara extensii care sa determine (macar ele!), felul acestor fisiere. Adica, nu puteam stii daca e poza, text, sau orice altceva. Si sa deschizi manual 64.000 fisiere mi se parea munca lui Sisif, si pur si simplu in viata mea trepidanta, nu i-am gasit loc. Am renuntat mental la acel proiect de carte, desi eram la pagina 80… Si apoi, ce mai conteaza? Am pierdut atatea in viata mea, am luat-o de atatea ori de la zero complet, incat…

Nu-mi doream sa scriu o carte in romana. Insa multa lume imi spune ca m-ar citi, ca m-ar cumpara. Ca ma cauta. Ca ma asteapta. Aproape ca mi-e jena. Sa creez asteptari fara sa le dau curs, e ca si cand le-as fi promis ceva ce nu le dadeam. Ca o “allumeuse” in franceza. Si nu-mi place. Eu sunt om serios. Asa ca m-am gandit serios. Dincolo de faptul ca mie chiar imi place sa scriu, chiar mi-e usor sa scriu. Pur si simplu, as face asta fara efort, ba chiar cu placere. Iese, pur si simplu, curge. Ok, atunci mi-a fost rusine de toate momentele pierdute. De timpul pierdut fara sa scriu, fara sa fac lucruri care conteaza. Si ce conteaza? Pai… sa faci un copil, sa sadesti un pom, sa scrii o carte, sa construiesti o casa 🙂
Bine, pot sa fac si asta. Sa scriu o carte, adica . Nu ca o vocatie, desi scrisul face parte intrinseca din mine. Vocatia e dincolo de lucrurile atat de materiale ca aranjamente cu edituri, etc. Nici ca un business, caci nu-s destul de naiva cat sa cred ca poti trai din scris in tara asta. Dar ca o datorie. Datorie fata de cei care ma asteapta, care ma citesc, care ma cauta, care ma doresc.
Ce m-a determinat? Pai nenumaratele mesaje, printre care va citez doar cateva:

Sunt curios, de la o vreme, ma roade problema asta :)… Tu ai scris ceva publicat? si nu ma refer la articole de presa sau blog.  Ai scris vreun roman, nuvela? Nu de alta, dar ai avea foarte mare succes. Sunt sigur ca stii asta 😛
Deci, daca ai scris, indruma-ma si pe mine catre titluri 🙂

« Eu zic sa scrii “Evanghelia dupa Mirandolina”, noua religie. toti urmaritorii te-ar urma 😉 Iti multumesc si eu! »

«Am invatat multe de la tine si viata mi se insenineaza uneori cand iti citesc creatiile.  Iti admir stilul, scrisul, sufletul, si nu in ultimul rand fizicul. S-auzim numai de bine!»

«Te-am adaugat pe FB fara sa stiu cine esti, intr-o cautare inconstienta de oameni, de suflete. Mi-a placut un comentariu de-al tau si ti-am trimis un request. De atunci ai devenit ca o raza de soare pe news fed-ul meu. Te savurez si te admir, pentru ca femeile puternice dar in acelasi timp sensibile sunt rare, atat de rare.. mirosi a libertate si a primavara. Desi sunt de obicei retrasa si timida, scriu acest mesaj sub imboldul dat de exercitiul tau “pe genunchi” de aseara. Cateodata, lucruri de genul asta pica exact la momentul potrivit, ca o picatura ce schimba pozitia balantei in echilibru. Iti multumesc pentru ca ai acceptat friend request-ul meu, pentru ca scrii, pentru ca existi»

«Imi permit sa iti scriu  adica sa te felicit pt ceea ce scrii si pentru uimitoarea ta sinceritate combinata cu multa discretie si bun simt. Eu nu am acest har… de asta si admir oamenii care pot face asta. Tine-o tot asa»

«Urmaresc ceea ce scrii, pentru ca ideile inteligente au devenit o raritate. Esti foarte profunda si culmea este ca te si pricepi sa exprimi asta. Sunt atras, mai bine zis, ti-admir partea intelectuala. Ma tenteaza sa vad cum gandesti si cum te raportezi la viata. Asta se datoreaza faptului ca ma regasesc in multe dintre ideile, articolele pe care le scrii»

« Scrie o carte.Despre nimeni si nimic. Doar ganduri si simtiri, adunate intr-o carte. 🙂 Oglinda lumii prin ochii mei »

Branza buna in burduf de caine, aia sunt. Daca nu scriu, am sa mor degeaba 🙂 Nu ca ar trebui sa mor pentru ceva, vorba unui om destept si un pic mai cinic decat mine. Dar daca tot se poate cu, de ce sa fac fara?
Si ca sa va dati seama cat sunt de teribila, am avut o replica de genul “
nu am timp sa scriu o carte.” I-auzi ce-mi poate pielea! 🙂 Sunt ocupata, desigur! Bun, dragii mei, pentru ca va datorez asta, si nu suport sa simt ca nu ma achit de datorii, desi sunt sigura ca as reusi mai mult (financiar si social) cu o carte in franceza (nu va suparati, va rog!), am sa scriu si-n romana. Va tin la curent 🙂 Eu va tin la curent, voi sa-mi tineti pumnii. Stransi. Foarte stransi !