Ziua trandafirilor

Pentru ca e o completare excelenta la postarea de mai jos, iata ceva frumos de ascultat.

Si va repet: cred in iubire, in respect, in evolutie impreuna, si in placerea infinita de a sta langa celalalt, pe viata, oglindindu-te in ochii sai, si oglindindu-l in tine insati, oferindu-i universul tau si facand parte din universul sau.
Eu in gradina ta de trandafiri, si tu intr-a mea, cautand zilnic frumusetea. Bucurandu-ne zilnic unul de altul si de ceea ce vedem in jur. Strangandu-ne de mana si asta umplandu-ne de fericire. Mergand umar la umar si privind in aceeasi directie. Contempland impreuna un trandafir… si acest gest, in aparenta simplu, facandu-ne sa ne simtim miraculosi.

Buchetul de trandafiri

Astazi am aflat (de la o prietena din lista mea de Facebook), ca unii oameni au gasit “minunata” idee de a imprima diverse pe trandafiri: logo-uri, texte, sclipici, imagini. Ne-am infiorat impreuna de kitsch-ul demersului, si ne-am intristat de faptul ca exista clienti pentru acest lucru.

Si brusc, mi-am reamintit de acel buchet de trandafiri albi, primit intr-o primavara, acum 2 ani, la birou. Buchetul era superb, minunat. Simplu si elegant. Cinci trandafiri albi, perfecti, cu verde in jur si o hartie simpla, rosie. Daca perfectiunea s-ar ilustra prin diverse imagini, aceasta ar putea fi una dintre ele. Mi i-a inmanat, la poarta (caci aveam birou intr-o vila pe o strada de langa Pache Protopopescu, pe atunci), nu un curier, ci un sofer de taxi. Buchetul nu continea nicio indicatie privitoare la expeditorul sau. Nicio scrisoare, nicio carte de vizita, nici macar un nume sau niste initiale. L-am intrebat, evident, pe soferul de taxi, de la cine sunt. A spus ca a fost rugat sa nu spuna, si ca doar i-a adus. Si a mai adaugat: “Va va suna el”. Nu m-a sunat niciodata, in continuare nu stiu cine e anonimul si discretul expeditor. Evident, am mica mea banuiala, pe care, la un moment dat, am incercat sa mi-o verific, printr-o intrebare… Probabil am nimerit-o.
Povestea se opreste aici, adica partea pe care doream sa o dezvalui. Buchetul acesta e una din imaginile superbe ale vietii mele. Mult timp a fost desktop la unul din telefoanele mele mobile, si ar mai fi si in ziua de azi, daca acel telefon n-ar fi cazut pe jos, facandu-se bucati.

Mi-am amintit azi de acei trandafiri. Poate faptul ca mi-au fost daruiti e doar un retur al destinului, un lucru din acela pe care soarta il face ca sa-ti trimita un semn, un zambet… In alta viata, in alt timp, in alta dimensiune, in alt univers, paralel, dar existent, eu am fost aceea care punea zilnic trandafiri undeva cuiva. Cuiva cu care eram intr-o poveste de dragoste de doi ani. O poveste in curs, deci nu perioada “ante”, nu tatonarea, nu cucerirea. Era povestea in deplinatatea ei. Dar eu asa simteam… Si faceam 20 km zilnic cu masina ca sa-i pun pe masina acel trandafir. Ceea ce dovedeste ca nu, lucrurile nu se erodeaza. Adica, desi in relatie, simteam ca trebuie sa avem grija amandoi, sa ne “recucerim”, sa ne zambim zilnic.
Poate ca acest buchet, peste ani, alb, ireal de frumos, a fost un fel de retur al destinului, un clin d’oeil, adica asa 😉
Si-apoi, eu sunt aceeasi. Eu si azi  simt pana in strafunduri, scriu scrisori, le trimit… Deci inteleg gestul.

In discutia de pe Facebook, unele femei se plangeau ca n-au primit niciodata flori in mod anonim. Dar este un gest generic. Sunt sigura ca fiecare fata are “buchetul ei de trandafiri” undeva in trecut, in prezent sau in viitor. Altele se plangeau ca nu mai primesc trandafiri, desi la inceputul relatiei gesturile erau asa… Eu cred din tot sufletul ca lucrurile se transforma. Sigur, gestul de acum niste ani al sotului respectiv este viu si in inima lui, asa cum este viu in inima ei. Acum, fara indoiala, face alte gesturi. Sunt echivalente, dar in alt registru. Sunt sigura de asta, pentru ca eu cred in perenitatea amorului, si in oamenii care isi pot sfarsi viata impreuna.

Sa aveti o viata presarata cu trandafiri! Eu cred in relatiile eterne. Si cred in iubire, si in respect, si in evolutie impreuna, si in placerea infinita de a sta langa celalalt, pe viata, oglindindu-te in ochii sai, si oglindindu-l in tine insati, oferindu-i universul tau si facand parte din universul sau. (si nu, nu e o postare vomitiva-dulceaga, sper ca stiti deja ca urasc dulcegariile). E o postare sincera, cu un zambet in suflet.

p.s. Au trecut niste ani 🙂 … Altfel nici nu ajungea intamplarea asta aici si acolo.  Tin mult la intimitatea vietii mele, mai ales partea sentimentala.

Mai catolic decat papa

De ceva timp mi-am dat seama ca sunt cel mai aspru judecator al meu, si ca uneori, pentru respectarea principiilor, imi tai propria craca de sub picioare. Uneori esti propriul tau dusman, iar eu, fara sa intentionez asta, imi sunt uneori propria piedica.

Si nu mi-e bine asa. Ma lupt cu tendinta asta, de a fi mai catolica decat papa. Nu-mi iese intotdeauna, deoarece e intiparita adanc in mine. Mama a intiparit-o, crezand ca face bine. Ea insasi este un om cu principii solide si valori importante. Din aceia care aproape ca nu par reali, atat de nestirbite sunt principiile dupa care isi construiesc viata, si atat de ideale sunt lucrurile in care cred.

M-a crescut si pe mine in aceleasi idei, crezand ca face bine. Pana la un punct, a procedat bine. Dar dincolo de un punct, nu. Imi dau seama ca a tine cu ghearele si dintii de niste principii ideale iti poate chiar face rau.
Ades am pierdut in viata pentru ca nu am reusit sa fiu flexibila si m-am crispat, tinand stindardul sus, stindardul unor idei pe care nimeni nu le aplica. Atentie, nu militez aici pentru lipsa valorilor, sau pentru renuntarea la idei nobile. Ci pentru putina adaptabilitate. Pentru ca a ramane glacial, intepenit in ideile inaltatoare dar utopice, te indeparteaza de realitate, te face sa pierzi.
Zilele trecute, discutand cu mama la telefon, i-am spus: “Daca, prin reducere la absurd, as face o crima, tu m-ai condamna! Esti mama, si totusi n-ai trece peste asta, cred ca m-ai denunta!“. A recunoscut ca da.
Dar nu se poate asa ceva ! Nu se poate sa fii mai nemilos cu tine insuti si ai tai dragi decat cu oricine altcineva. Este severa si exigenta cu ea insasi, si mi-a insuflat si mie asta. De aceea uneori mi-e greu sa ma imprietenesc cu mine. De aceea ma crispez si reactionez des prea politicos, prea cuminte, prea “cum trebuie”… Sunt judecatorul meu cel mai aspru, fara pic de indulgenta.

Pur si simplu, sunt prizoniera principiilor mele care nu, nu ma intelegeti gresit, nu sunt rele, dar sunt prea duse la extrem. Nu traim in romanele secolului 19, in literatura romantica. Si totusi, eu ma comport ca si cand as fi coborata fix de acolo, descinsa in lumea asta, dar tinand principiile la rang de lege suprema. Desigur, am o minte deschisa, receptiva, care analizeaza si intelege multe. Am calatorit mult, am trait in alta civilizatie, am iubit, am ras si am plans alaturi de alti oameni. Mi-am ales o meserie prin excelenta de oameni adaptabili. Dar in strafundul meu, puternice, de netrecut, ca gratiile si barierele unei temnite, stau neclintite principiile. Incerc sa ma ameliorez zilnic. Incerc sa nu-mi fac macar mie rau, atunci cand aleg sa tin prea mult cu ghearele si dintii de principii. Nu e o “munca” usoara. E complicat si cateodata nefiresc, caci principiile sunt inglobate in fundatia constructiei mele interioare. Cateodata reusesc mai mult sa “ma inteleg” cu ele, alte dati nu reusesc deloc sa cad la intelegere cu mine insami, macar in favoarea mea.