Archive for décembre 2010

Hai ca sa o lamurim odata pentru totdeauna si pe asta 🙂 Cum are Facebook-ul niste probleme tehnice si niste galme, cum apare paranoia colectiva. Nu ca ar fi niste dificultati tehnice momentane…. Circula niste zvonuri si exista un stres foarte raspandit intre oameni cum ca ne urmaresc baietii cu nu stiu ce fel de ochi pe Facebook. Sa ne intelegem, dragii mei, chiar daca ar fi asa, ei nu au acces la bazele de date ale Facebook-ului. Isi pot face conturi normale, ca tine, ca mine, ca el, ca ea, si sa ne intre in liste. Bun, si ne intra in lista, si ce vad acol? Fix pix. Caci tot ceea ce postam este ceva deliberat, si alegem cu discernamant. Nu e nimic secret, cel putin eu asa consider. Pentru mine ce e secret, intim sau privat nu isi are locul pe Facebook. Ce este pe FB, are atributul de « PUBLIC », pur si simplu. Fara discutie si fara drept de apel. Scriind un status pe Facebook, e ca si cum ai pune banner intr-o intersectie circulata…  Cine n-are constiinta acestui lucru, e problema lui proprie. Bun, sa zicem ca-si fac ochii albastri conturi si ne intra in liste. Si se uita la noi. Si? Deci ce afla? Nimic. De pilda, eu nu-s destul de importanta cat sa-si piarda timpul urmarindu-ma. Si daca m-ar urmari, ce ar vedea? Fix nimic. Ar vedea ca ma duc la lectii de tango, ca mananc ciocolata, ca iubesc un barbat, ca ascult Mylene Farmer… si ce-ar mai vedea? NIMIC :)))) Deci absolut nimic relevant. So what? Aaaa, da, ar mai putea afla ceva vital: ca-mi fotografiez pantofii si ca am 38 de perechi de cizme. Ete fleosc 🙂 Si ca-mi place culoarea rosie si parfumul Nina de la Nina Ricci, mai mult decat celelalte 12 parfumuri pe care le am. Iar apropo de ce ar putea afla de pe Facebook, urmarind pe altii, oamenii politici sau persoane importante intr-un fel sau altul, presupun ca acestia sunt maturi cand isi pun informatii intr-un loc public cum e FB-ul. Pentru ca Facebook-ul e ca si cand ai scrie cu creta pe trotuar pe Magheru, adica vede multa lume. Cine nu e constient de asta, repet, e problema lui :)) Sa nu se smiorcaie dupa aia ca de unde se stie. Cat despre spioni, (hahaha) sincer nu cred ca isi fac cont de Facebook ca sa-si faca grup si sa comunice intre ei :))) Sau ca sa dea like la pagini de fabricanti de arme si sa incinga discutii despre cel mai potrivit mod de a transporta chestii interzise. Nici teroristii nu cred ca se pornesc in contradictii pe wall-uri despre locul unde ar fi cel mai potrivit sa faca urmatorul atentat si care e cel mai eficient explozibil. Iar daca chiar vorbim despre baietii respectivi, ma indoiesc ca-i plateste cineva ca sa ma priveasca pe mine si pantofii mei :)) Sau ca sa priveasca ochii mei albastri, ca da, si eu am ochi albastri. Deci nu cred ca-i…

De cand am revenit in Romania, adica de cativa ani, lunile mele decembrie contineau tristeti adanci. Nu din cauza tarii, si precizez momentul doar ca si reper cronologic. Depresia isi facea aparitia candva la sfarsit de noiembrie, inceput de decembrie, si nu ma parasea decat pe la jumatatea lui ianuarie, cu mare dificultate.  Uneori statea pana in februarie-martie, daca iarna era urata. Nu e nicio fericire sa fii singura in decembrie. Mie mi se pare ca bucuria nu are sens in singuratate. Ea se amplifica doar atunci cand o imparti, cand o citesti in ochii celuilalt si in strangerea sa de mana. Altfel, bucuria nu-i intreaga. Desigur, am noroc sa am o familie care ma iubeste enorm, prieteni… Si totusi, decembrie era un moment greu. Nu de putine ori am petrecut noaptea de 31 decembrie singura acasa. Alegerea mea, evident. Mi-era sila de toti clopoteii, luminile, artificiile si sampaniile din lume. Anul acesta am realizat, destul de tarziu, intr-un decembrie bine avansat, adica pe 22, ca nu m-a mai cuprins depresia. Desigur, am nelinisti, am tristeti, dar nu stari permanente, ca in alti ani. Am zambit cand mi-am dat seama. Eram acasa la niste prieteni. I-am cunoscut anul acesta, si totusi imi sunt dragi si mi-au fost alaturi. Si ei, alaturi de ceilalti prieteni ai mei, si de restul lumii din jurul meu, au contribuit la faptul ca era 22 decembrie si eu doar ma gandeam la depresiile anilor trecuti. Sigur, ma gandesc cu teama, nu-s la adapost de ele, dar judecand absolut impartial, suntem pe 23 si inca nu m-a cuprins starea aceea. Ii imbratisez pe toti cei care au fost aici,  alaturi de mine (se stiu ei), cu o mentiune deosebita pentru verisoara mea. Dragii mei, multumesc ca m-ati facut sa rad, ca m-ati scos din tristeti, ca m-ati scuturat, ca m-ati luat (cateodata insistand mult ca sa vin) la monopoly, la dans, la whist, la bere, la munte, la restaurant. Multumesc ca ati tras de mine cand insistam sa stau singura zile intregi, ore intregi. Multumesc ca m-ati dojenit cand nu mancam zile intregi. Multumesc ca ati dat acele telefoane in momente care conteaza. Multumesc ca m-ati ascultat, si sper ca am stiut si eu sa fiu un prieten bun pentru voi. Ma stiti acum, stiti ca nu-s intotdeauna comoda, pentru ca am obiceiul sa spun direct cand ceva nu-mi convine. Dar eu consider ca numai asa se poate pastra o relatie sanatoasa… Nu se poate construi nimic solid, mai ales in domeniul relatiilor umane, pe o fundatie subreda, care ascunde lucruri nespuse. De la Mos Craciun eu vreau multe lucruri minunate pentru prietenii mei. Si mai vreau sa-i reamintesc ce i-am cerut anul trecut. Si mai vreau iubire, apreciere si echilibru. De restul ma ocup eu, restul se cumpara cu bani si pot sa muncesc ca sa cumpar. As fi dorit ca textul acesta sa fie unul care sa respire bucurie si prin care sa le multumesc celor dragi, care mi-au facut anul frumos, si care m-au…

Asta e, nu cred ca am ce sa fac. Trebuie sa ma obisnuiesc cu gandul ca parca am, cateodata, 16 ani. De fapt, aproape intotdeauna parca am 16 ani…. Asa-mi amintesc de mine si acum 5 ani, si acum 10 ani, si acum 15. Ma simt stangace, podidita de emotii, paralizata de ele, nestiind cum sa le manevrez, cum sa le stapanesc, cum sa le manuiesc, cum sa le imblanzesc. Brusc, ma simt paralizata, legata de maini si de picioare, cu sufletul palpitand in stomac, pulsand puternic. Imobilizata. Eu, asa de « brava », de curajoasa pana la inconstienta, cea care ma arunc in tot felul de imprejurari grele si careia nu-i e teama de lucruri dure, de conditii extreme si de munca grea, ma simt brusc o fetita care nu stie de unde sa apuce intamplarile. Pe de o parte sunt neinfricata, cu o imagine exterioara calma, puternica si hotarata, ca si cand as manca oameni pe paine la micul dejun, pe de alta parte zici ca-s fetita cu chibrituri. Am sufletul cat un puricel si privirea speriata. Sunt coplesita de emotii si de timiditate, si nu pot misca, ca si cand nu stiu ce si cum sa fac. Uneori, momentele acestea sunt inconfortabile, le simt pana la durere, cu teama si incordare, dar efectiv e ca si cand nu pot sa ies din ele.  Ma simt prizoniera intr-o fetita. In acele momente ma privesc in oglinda. Si nu ma regasesc. Din oglinda se uita la mine, zambitoare, cu intelegere, dar condescendent, o femeie blonda, blanda, puternica.  Iar eu nu ma regasesc in ea, cel putin nu acum. Astazi, eu sunt fetita cu chibrituri, imi palpita sufletul in burta, si-mi vine sa plang de emotie. Atunci nu ma mai uit la ea. Intorc privirea si ma uit inauntru.  Si ma simt ca la 16 ani, cel mult. Si pentru ca nu pot sa schimb asta, aleg sa ma bucur! Asta e, ma impac cu ideea! Am 16 ani. 16 ani si o secunda. O secunda de eternitate, caci e … share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Te astept asa cum astept diminetile. Asa cum astepti sa inceapa viata, cand esti totusi in viata, dar intr-o viata mecanica, in asteptare. O viata cu functii fizice care curg, dar care asteapta sa inceapa in deplinatatea sa, in zori, cu venirea ta, ca un rasarit. Mon Roi Soleil. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It