Fiecare secunda pe care am asteptat-o la semafoarele rosii de asta seara a fost o secunda impotriva ta. Si le-am urat din tot sufletul. Si le-am blestemat. Si le-am conjurat sa se faca verzi. Si m-am razbunat pe pedala de acceleratie. Si am facut-o sa geama.
Insa intens m-am gandit la tine intre stopuri, cand apasam cu nesat pe pedala, cand strangeam volanul intre palme, cand schimbam vitezele, aproape masinal, fara niciun fel de gandire…. deja gest reflex, mecanic.
Intens m-am gandit la tine oprita la acele semafoare, stopata in cursa mea catre lume, catre casa, catre tine, catre maine, catre fericire, catre viitor, sau catre ce cred ca poate veni.
Intens m-am gandit la tine cand incalecam benzile albe, intr-un dement amuzament de om singur pe sosea…
N-am stiut in ce limba sa te strig in noaptea care invaluise orasul, ce ultrasunete sa emit, incat tu sa auzi, dincolo de distante, dincolo de timp, dincolo de stavili, de piedici, de garduri, de bariere. N-am invatat inca limba aceea. Am ramas incepator, asteptand descifrarea promisa, invatacel cuminte si docil.
Am urat semafoarele, asta seara. Ca si cand ele erau intre mine si tine. Ca si cand ma impiedicau. Am urlat din rarunchi in interiorul meu insami, in felul meu propriu, chemandu-te. Pe aceleasi voci, cu aceeasi intensitate cu care am blestemat luminile acelea rosii din calea mea.
Si-apoi… si-apoi a venit verdele. Cat din suflet mi-am pus in causul palmelor, intinzandu-l spre tine?
Pingback: Semafoarele dusmani - Ziarul toateBlogurile.ro