Cinci dimineata urban

Intotdeauna mi-a placut sa conduc noaptea. Insa 5 dimineata, nu mai e deja noapte…
5 dimineata, sambata, capitala. Asta imi aduce aminte si de melodia “Il est cinq heures, Paris s’eveille” a lui Jacques Dutronc. Numai ca o parafrazez cu: “E ora 5, Bucuresti se trezeste“. Sunt 6 grade in exterior, 25 de grade in masina. Oameni zgribuliti in statiile de autobuze sau tramvaie, oameni mergand pe trotuare… Tramvaie goale, duduind pe sine. Masini de gunoi. Masini cu oameni care pleaca spre treburile zilei, sau masini cu oameni care se intorc de la petrecerile serii de vineri. Taxiuri. Semafoare rosii. Semafoare verzi. Scrasnete de cauciucuri, in incercarea de demaraj rapid. Camioane de aprovizionare cautand cai de acces. Troleibuze ca niste uriasi gandaci cu antene care se taraie agale, cu pantecele din burduf inca gol.

Louise Attaque, Zazie, Mylene Farmer, Jean Jacques Goldman cu mine, la mine in masina, ma mai salveaza de imaginile dimprejur.
Imaginile mele mentale frumoase  ma izoleaza de acest exterior, pe care doar il observ cu coada ochiului. Semafoare rosii. Ma opresc. Ma gandesc. Fredonez in minte cantecul de dragoste pe care as vrea sa i-l cant. Semafoare verzi. Pornesc. Accelerez. Un chef de a ajunge cat mai repede acasa, desi stiu ca nu am sa dorm imediat. Stiu deja ca am sa vreau sa scriu. Semafoare rosii. Semafoare verzi. Inconjurul blocului, parcare, lift, usa casei. Laptop, cuvinte, senzatii, trairi intense, cuvinte iar… se apropie deja 6 dimineata. Si daca nu dorm, pe el cand il mai visez?


Fara cuvinte

wordsOm bun, ramas fara grai din cauza unei emotii puternice, cumpar cuvinte. Sa nu fie nici prea lungi, nici prea scurte. Sa nu fie, insa, obisnuite. Sa fie din afara fondului comun de cuvinte al limbii.

Sa poata fi folosite si dimineata si seara, la rasarit ca si la apus, dar si in toiul noptii. Sa fie destule cat sa le pot amesteca si recombina in asa fel incat sa iasa prin ele tot suvoiul de senzatii puternice, fara a fi diminuate starile sufletesti. Sa pot sa le folosesc pe acestea ca pe cele care au fugit, pentru a exprima exact lucrurile, asa cum le traiesc.

Sa fie cuvinte prietenoase, adanci, cuvinte de dragoste, cuvinte de fericire, sa poata sa oglindeasca sufletul meu si sentimentele.

As avea nevoie de o cantitate suficienta, cat sa fiu la adapostul unei rupturi de stoc ulterioare. Nu vreau sa mai raman fara cuvinte. Am nevoie de cuvinte. Pentru el, pentru ceilalti oameni din jur, pentru mine.

nisipSa le pot ciopli in piatra, daca vreau, ca sa dainuie etern. Sa le pot scrie pe plaja, pe nisip, ca sa fie sterse de urmatorul val. Sa le pot scrie pe hartie ca sa i le trimit lui, omului drag. Sa le pot rosti la telefon sau la urechea lui, incalzindu-i lobul cu rasuflarea mea…

Sa le visez, sau sa le ingan. Sa le spun raspicat, sau sa le soptesc. Sa ma descrie, asa cum sunt, sa descrie ceea ce vad, ce aud, si mai ales sa descrie ceea ce simt. Sa fie ale mele, ca sa le pot darui celorlalti.

Vreau cuvinte: sa le soptesc, sa le cant, sa le impletesc in versuri, sa le recombin… Sa i le daruiesc lui pe toate, si sa mi se intoarca inapoi ecourile lor. Si eu sa le folosesc din nou, ca prima data, neincepute, neintinate, sincere. Si sa i le mai spun inca o data, inca si inca o data, pana la sfarsitul lumii, si chiar dupa acesta, ca un etern inceput a ceva ce nu are sfarsit.