Archive for octobre 2010

Cand esti ranit, te sperii. Te doare. Si doare al naibii, ti se pare ca s-a terminat lumea si ca nu o sa mai traiesti. Fara celalalt, e intuneric, e retezare, e noapte, e moarte. E nimic. E neant. Si te temi. Si nu vrei sa mai doara. Si atunci te feresti. Cum te feresti ? Ridici ziduri. Sapi santuri, le umpli cu apa otravita si cu crocodili. Faci punti, pe care le ridici, ca sa nu cumva sa treaca cineva peste santurile cu apa. Te baricadezi. Te inchizi. Te fereci, cu sapte lacate de fier care ruginesc intre timp, pentru ca nu le deschizi in fata nimanui. Nu lasi pe nimeni in preajma ta, pentru ca inca te doare durerea trecuta, si iti lingi ranile. Si nu stii daca ii vei supravietui acestei dureri, daramite unei potentiale dureri urmatoare… Ti-e peste puteri sa crezi, sa intelegi. Ti se intuneca mintea. Esti pe cale sa ti se scurga sufletul printre degete. Esti pe cale sa iti pierzi aerul, lumina, cuvintele. Te simti la capat, inspre sfarsit, si pentru ca nu e sfarsit la propriu, e si mai rau. Si iti gasesti o cale de supravietuire acolo, in felul tau, chiar daca nesatisfacator, chiar daca nu e chiar viata, ci un surogat, lipsit de toate simtirile, toate miresmele, toate culorile, dar macar sa nu te mai doara. Si lingi iar ranile. Si pui bandaje. Si te doare… Incerci sa uiti. Insa… nu esti multumit. Iti doresti sa zbori. Macar in somn, iti mai amintesti senzatiile. Mai stii ce fiori simteai cand te uitai in ochii ei, sau cand te lua de mana… Si sufletul tau nu e multumit… te infioara dorinta, te rascoleste, te arde ca un fier viu in carne. Dar, pentru ca te doare, si-ti e frica, nu vrei sa recunosti ca vrei altceva. Si negarea asta merge atat de departe, pana la a-ti nega dorintele chiar si in fata ta. Nu-ti mai recunosti nici in oglinda ca iti doresti sa mai zbori, macar o data, macar un minut, macar o secunda, care te apropie de eternitate. Cu timpul, te zidesti atat de tare, inca incerci sa te convingi pe tine insuti ca nici nu-ti doresti sa apara cineva. Si cand apare, daca totusi apare, de undeva, din neant, e o deruta totala in capul tau… Deruta sentimentelor e grava. E mai grava decat deriva continentelor. Si daca vine cineva sa bata la usa ta, nu-i deschizi. Esti chiar in stare sa ii dai branci, de pe metereze, chiar daca va cadea, de pe zidurile fortaretei, in apa cu crocodili. Desi, inconstient, iti doresti atat de mult o apropiere… Si totusi, esti gata sa musti. Sa musti, ca sa indepartezi. Pentru ca si tie ti-a fost rau, si inca te doare. Alege sa te salvezi… iertand. Pentru tine, mai ales. Ceilalti, poate nu conteaza in ecuatia asta. Dar tu, tu contezi. Scoate-ti bandajele, lasa pe cineva sa te mangaie pe locul ranit. Reinvata sa zbori. Este atat de firesc. Acel cineva…

Telepatie, radiografie, interior, scanare. Cateodata as vrea sa poti sa-mi radiografiezi gandurile. Sa mi le surprinzi in integralitatea, sinceritatea si plenitudinea lor. Nu mi-ar fi rusine de nimic din ceea ce gandesc, nu fata de tine. As vrea sa ma vezi in intregime in ce sunt si ce am. Asta pentru ca mi-as dori foarte mult sa-ti spun mii de lucruri si pentru ca timpul sau oboseala, sau motive din acestea practice (teribil de pamantesti), ma impiedica sa te fac partas al tuturor chestiilor din capul meu care merita ca tu sa le stii. Mi-esti drag si as vrea sa-ti dau ce-i mai bun si sa simti ce ganduri prielnice te insotesc din partea mea. Si de aceea as vrea sa imi citesti interiorul, sa vezi pistilul, dincolo de petalele bobocului, dar si din alte cauze. Intotdeauna sunt frustrata de lipsa de timp… poate maine, poate maine voi putea sa-ti redau tot ce am in mine, asa cum as vrea sa privesti si sa vezi dincolo de invelisul meu de carne, tot ce este inauntru. (e doar un strigat, o revolta, un protest, o dorinta cristalizata in cuvinte, dar e adevar pur, distilat.) share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

In toate oglinzile in care imi caut imaginea, te vad pe tine. In oglinda de la baie, unde ma machiez dimineata, imi surazi tu. In oglinda din camera, in care ma privesc cand ma imbrac, ma privesti adanc. In oglinda de pe hol, unde arunc o privire rapida inainte sa ies pe usa casei, spre drumurile zilei, imi faci complice si incurajator cu ochiul. In ochiurile de apa de dupa ploaie, vad chipul tau. In vitrinele magazinelor, pe tine te vad, zambindu-mi. In geamurile masinilor pe langa care trec, in retrovizoarele acestora, pe tine te zaresc. In bucatile de cer senin, chiar si printre nori, surade imaginea ta. Pe tine te vad cand privesc luna, ca sa nu mai vorbim despre soare, care clar esti tu. In mare sau in ocean, pe tine te vad. In rauri si in lacuri, oglindita, imaginea ta. Tu, intr-o mie de chipuri, ma insotesti oriunde m-as duce. Iti vad ochii si trasaturile reflectate in bucatile de otel ale cladirilor moderne, in peisaj citadin, dar si in paduri, in toate apele intalnite in cale. Esti tu, cu ochii tai adanci si stralucirea chipului tau. Ca si cand ma veghezi. De fapt, stii ce? Inchid ochii si te vad. Tu nu esti in exteriorul meu, ci in mine. De aceea te port oriunde m-as duce. Pentru ca mi-ai intrat in suflet. Adanc. Si te am acolo.  Si mi-e bine. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Asta seara mi-a fost rau. Foarte rau, asa cum mie nu mi-e niciodata. Stiu, sunt lejer inconstienta, nu am medic de familie, si n-am avut niciodata, de cand m-am intors in Romania. Adica 10 ani, nu oricum. Pentru ca sunt sanatoasa tun. Asta e adevarul. N-am nevoie de medic, si Doamne fereste sa am nevoie 🙂 Dincolo de raul de asta seara, care semana cu un deochi (desi eu nu cred in prostiile astea), sunt un pic high. Nu, nu fumez. Nu, nu iau pastile. N-am avut tendinte niciodata. E bazat strict pe simtiri. Sunt tulburata. Traiesc niste momente un pic…. cel putin inaltatoare, spre… Am spus: confuzia sentimentelor e mai rea decat deriva continentelor. Nu, nu e vorba de  mine. Eu sunt parte din poveste, insa nu-s eu cea confuzata… Nici derivata, nici derutata.  Culmea, nu. Nu-s eu, de data asta, desi simt tulburarea. Eu doar traiesc betia. Cred ca de asta mi-a fost si rau. Ca o avalansa, ca  un vartej. Ca o cascada, de fapt. Parca si puterile mele sunt inzecite. Parca si farmecul meu (verbal, cel putin) e inzecit. Si totusi, corpul, atat de uman, de slab, isi cere drepturile, se face auzit. De aceea mi-a fost rau, dar nu conteaza, trecem peste asta. Ce traiesc, mi se pare, intr-un fel, un remake din Luceafarul. Pe care am pretentia ca trebuie sa il rescriu.Sa nu se mai termine trist. Am, in preajma mea, pe cineva, cald, ok, sigur,  care incearca sa ma ajute, ma place, e aici. Mi-a semnalat foarte uman lucrurile astea. Si totusi, eu nu pot, eu nu vreau. El e Catalin. Eu nu vreau Catalin,cu tot respectul pentru sentimentele sale, pentru disponibilitatea sa. Optiunea mea primordiala (si la drept vorbind, unica), este EL, luceafarul. Nemuritor si rece. Dar atat de stralucitor. Stralucirea lui ma face si pe mine sa lucesc, chiar daca sunt stravezie de oboseala si de surescitare. Stralucirea lui ma incita, ma excita. Stralucirea lui ma stimuleaza intelectual. Ma ridica in ceruri. Si raman acolo. Inalt, adanc, intens. Catalin e aici, aproape, pe undeva, lumesc. Ar fi suficient doar sa intind mana si sa spun « Vino », si el sa fie langa mine. E un om in regula, il respect si e ok, dar timpul meu e al altcuiva, inima mea e a altcuiva. Eu vreau sa rescriu Luceafarul. Sa nu se termine trist. Dar nici cu Catalin nu pot. Sincer, nu pot sa-l aleg niciodata pe Catalin, chiar daca ar fi solutia comoda, solutia la indemana, solutia de bun simt, Catalin, cel care mi-ar fi « usor ». Catalin, pe care il pot, poate, chiar tari la altar, daca as avea pasiuni din astea, perverse. Omul care e aici si ma vrea, si ma asteapta. Insa eu…. ehe, eu…. Eu sunt indragostita de un nemuritor si rece. Acest nemuritor si rece imi e un partener absolut inegalabil de discutii, cu care ma completez mental. Si am pretentia, ambitia, nebunia, sa cred ca il pot face altfel decat nemuritor si rece. Nu l-am luat in…