Un an foto

Pe principiul “o fotografie face cat o mie de cuvinte”, mi-a venit, pe la inceputul lunii, ideea sa imi fac cel putin cate o fotografie zilnic, cel putin timp de un an.

Nu va fi usor, va fi greu. Sunt zile cand n-am chef sa vad pe nimeni. Zile cand nu ies din casa. Zile cand sunt suparata. Zile fara, cum le spun eu. Ei bine, anul acesta va trebui sa existe, fara gres, minim o imagine pe zi.

Mi se pare interesant sa am un an din viata mea in fotografii 🙂 Si zile bune, si zile proaste… Si zile in care alerg dintr-un capat in altul al orasului, si zile cand hibernez. Si iarna, si vara. Si pe ploaie si pe soare, si pe zapada, si in vijelii. Si cand nu vreau nimic, si cand as escalada Everestul.
Va fi intr-un fel un jurnal foto. Va surprinde fiecare stare de spirit. Se va vedea in atitudine, in priviri, dincolo de zambetul de circumstanta. Va fi un jurnal foto, fara goluri cronologice. Si prietenii mei fac evident parte din el. Si pantofii fac parte din peisaj 🙂

Vreau sa vad cum trece timpul, un an. De obicei, ni se pare ca nu trece, sau ca urmele sunt insesizabile. Ei bine, eu vreau sa am un an din viata mea imortalizat asa 🙂 Macar un an din viata sa pot stii zilnic despre mine… Sa ma pot uita, candva, cand timpul ma va indeparta de acest moment, [destul cat sa-mi inlature subiectivismul], si sa detectez cum trece timpul, cum ma modific, cum rad, cum plang, cum ma bucur, cum ma enervez. Viata, nimic altceva.
Proiectul a debutat pe 8 iulie 2010, in mod normal se va termina pe 7 iulie 2011. (montaj VG)

Una din valorile mele cele mai puternice

Acum catva timp, nici macar prea mult, in mai, cand mie nu-mi era prea bine, si se intamplasera in jur niste nenorociri, imi era teama pentru ai mei. Nici macar nu indrazneam sa gandesc, dar undeva acolo, era teama surda…
Atunci, un prieten bun, de fapt prietenul meu cel mai bun, caruia i-am destainuit apasarile mele, a spus asa: “Mama ta rezista. Este puternica, are un motiv mare pentru care nu va pleca – trebuie sa aiba grija de tine.” Pana si el observase. Da, am realizat atunci ca aceasta este una din cele mai importante valori cu care am fost crescuta.
O valoare si o certitudine: faptul ca mama imi este alaturi, ca va sta aici oricat de mult, ca nu ma va parasi, orice ar fi. Si stiu, o simt, este aici. Ii multumesc pentru ca a facut si face asta, si mi-o doresc alaturi etern. O iubesc pentru ca este asa, si pentru ca este puternica. A fost exemplul meu, iar cu exemplul acesta sub ochi am crescut. O mama in toata puterea cuvantului, mama suprema. O respect si o iubesc, chiar daca ne ciondanim cateodata pentru nimicuri.

Mi-a stat alaturi intotdeauna si m-a sustinut mereu, dincolo de toate. A fost magica, pentru ca a stiut sa-mi insufle binele si raul, fara sa-mi interzica nimic. Drept pentru care nici n-am fost tentata sa fac pe dos, pentru ca nu mi-a spus “NU” la nimic… Dar a avut incredibila putere de a-mi ghida pasii pentru a gasi singura ce e bine si ce e rau, si a-mi creea un puternic set de valori.

Nici viata ei n-a fost perfecta. Desi e o femeie minunata, a suferit mult. A avut destule motive de durere. Insa mi-a fost un model deosebit, si a trecut peste toate relele, pentru mine.

Si eu am avut perioade negre, de depresie, acum niste ani. Stiu cum e, din pacate. Nu vreau sa vorbesc acum si aici despre asta. Ma lupt cu demonii mei, ei nu sunt niciodata foarte foarte departe. Spun asta ca sa ne intelegem ca nu vorbesc din exterior.
Dar daca esti depresiv, nu faci un copil. Si atunci esti liber sa te arunci de la etaj sau sa orice (desi nu e crestineste, dar eu judec atat de putin oamenii, si ii iau asa cum sunt, incat sunt gata sa accept si asta! ). Exista oricum cei apropiati, pe care ii ranesti oricum… dar nu e la fel. Sunt adulti. Adultii se refac. Adultii rezista. Dar nu poti condamna un copil.  Pentru mine, femeia care face asta e zero, indiferent cine este ea.
Mi se pare un egoism oribil, sa nu te mai gandesti decat la tine, atunci cand ai un vlastar de viata in camera de alaturi. Cand faci un copil, nu e ca atunci cand iti iei un ficus. Sau ca atunci cand iti iei catel. Si nici pe un catel nu-l lasi singur, si catelul e un sufletel, un membru al familiei. Daramite un copil. E o crima sa-l lasi singur.
Si nicio depresie din lume nu justifica crima asta. De aceea suntem fiinte rationale, dotate cu inteligenta. Un copil e o responsabilitate. Un copil nu se abandoneaza. Unii chiar nu merita sa aiba copii…. Sunt revoltata.

p.s. As trezi-o si acum din somn pe mama, sa-i spun cat o iubesc si o respect. Mare noroc are ca si-a uitat telefonul mobil la birou 🙂

Vara de dinaintea apocalipsei

Si iar am tacut. O tacere ca o pedeapsa pe care mi-o dadusem mie insami. Fara scris, fara aer, fara suflu.
Si iar am tacut destul de mult. Atat de mult cat se vede. Intre timp, insa, am experimentat. Am gustat si am trait. Am invatat lucruri noi. Am tras unele concluzii. Dulci, amare, amestecate, neutre.
M-am mirat, dar m-am si bucurat. Sigur, intre timp am fost si mi-am scaldat corpul in mare. Mi-am perfectat auriul pielii. Am pielea ciocolatie, si-mi place. Par linistita. M-am deghizat iar…
Am simtit ca ajung la o seninatate (ciudata, de altfel), a carei sursa n-am stiut sa o identific.  Am zambit si am ras. Am fost frenetica, ingaduitoare, pasionata, involburata, dar, in mod bizar, senina.
Apoi a venit peste mine, reversul. Dorinta de izolare. De a nu iesi din casa… Am stat, de altfel, inchisa, intre duminica 4 AM, si miercuri, 7 PM. Trei zile intregi si 15 ore. Mult… Ca si cum simteam ca acele multe ore preced ceva.
Cand am iesit, eram derutata, cumva decalata fata de lume. Intr-un univers paralel.  Am ras alaturi de oameni. Si culmea! Atunci s-a produs o minune. Nu mi-a venit sa cred, caci imi facusem un zid personal de aparare, cladit cu caramizi din scepticism si intarite cu tencuiala de cinism. Iar acoperisul era cerul acesta de cenusa, al unui iulie care nu e vara. Nu-mi dadusem voie sa sper, desi undeva, acolo, numaram… in ciuda fricii de ridicol, si a crustei aparente de seninatate inexplicabila.
Oricum, e o vara ciudata. A fost o iarna interminabila, acum e o vara care nu seamana a vara, ci a toamna tarzie, morocanoasa, cu cer de cenusa. Parca vara nu mai vine niciodata, iar la toamna ne asteapta apocalipsa.

Si apoi… acum, pentru unii oameni conteaza mai mult a avea decat a fi. A parea decat a sti. A vorbi decat a face. A planui decat a indrazni. A disimula decat a trai. A te inchide decat a iubi.  A te exhiba decat a simti.
Nu-s ai mei. Ai mei, cei pe care-i simt, ii miros, ii recunosc, ii accept fara vorbe, din priviri si senzatii, sunt cei autentici. Dincolo de zidurile de cinism, scepticism, dincolo de zona de no man’s land a ne-asteptarii, dincolo de plafonul de ceata si cenusa. In ciuda apocalipsei, a negrei vesnicii si a nimicului. Cei care traiesc imprastiind lumina, ca si cand nimic nu s-ar sfarsi niciodata, sfidand pana si ideea de apocalipsa. Din toamna asta, sau de cand va fi sa vina.

p.s. am vrut sa pun o poza mult mai “neagra”, dar mi-a fost teama ca va sperii… Si nu meritati asta. Va multumesc ca sunteti.