Causul palmelor

– Imi pusesem sufletul in causul palmelor, la vedere. Ai trecut pe langa mine, si ti-a atras atentia. Te-ai oprit si te-ai uitat la sufletul meu, pe vremea cand eu nici nu ma uitam la tine, preocupata fiind de numaratoarea stranie din acea vreme. Apoi, insa, te-ai eclipsat. Sufletul e tot aici. Tot in causul palmelor.

– Erai aici, undeva, departe si totusi aproape. Ma invaluiai in priviri, ma insoteai printre cuvinte. Cand ai disparut, a fost brusc si neasteptat. S-a facut intuneric si frig. S-a facut tacere si singuratate. Lucrurile au devenit anoste. Imprejurarile gri, fara sens, fara gust, fara savoare, fara sclipire.

– Cateodata ma gandesc ca sunt nascuta sa-mi port crucea de “om” diferit atat de mult de ceilalti “oameni”. Sunt doar deghizata in ceea ce vedeti: o blonda draguta, prostuta, fara multe dileme si probleme.

– Sunt nedumerita adesea printre oameni. Ma uit la ei: au doi ochi, un nas, doua urechi, doua maini, doua picioare, 20 de degete. Merg, vorbesc. Gandesc. Muncesc. Pleaca in vacanta. Asculta muzica, danseaza. Rad, plang, fac dragoste, fac copii. Voteaza. Da’ cert nu-s din aceeasi specie ca mine. Eu evoluez printre astia. …Mie mi se par alta specie, de-a dreptul. Poate sunt eu defecta. Sau nascuta prea devreme.

– “Nebunia” nu se masoara in bani. Sentimentele, atasamentul, pornirile de a darui, fidelitatea prieteniei, loialitatea, dorinta de a face o placere unui prieten, toate acestea nu se cuantifica in sume, nu au legatura cu cifrele (fie ca ele au zerouri mai multe, mai putine, sau deloc). Frisoanele provocate de cineva nu se pot masura nici cu metrul, nici cu kilogramul, nici cu ora, nici cu leul. Ceea ce simti pentru un om, capacitatea de a-l ajuta, de a-l asculta, de a-l proteja, de a-l ridica, de a-l impinge spre victorii, de a-l sustine in drumul spre succesele vietii nu se numara, nu se poate evalua. Dragostea nu se masoara, nici ea, nici in kilometri, nici in kilograme, nici in euro.

– As reincepe sa numar saptamani, dar e oarecum de prost gust, acum. N-am vocatie de Penelopa, dar destinul parca se incapataneaza sa ma convinga ca pot face orice fel de rol. Astept cu nerabdare sa joc Alba ca Zapada, in momentul trezirii.

– Discutand diverse, am inteles ceva: prefer sa lupt contra unui partener pe care il respect. Nu sa ma lupt cu unul la care mi-e sila sa ma uit, si care-mi provoaca greata. Vreau, deci, o insanatosire a lucrurilor

– Azi: niste scari in rolul madeleinei lui Proust. Mi-am dat seama cand coboram acele scari, azi, scari pe care nu le-am mai coborat de 3 luni, ca ultima oara cand le coboram, ma sunasei, si vorbeam cu tine la telefon… Ma intrebasei de altfel, unde sunt, de rasuna asa.

Te ascult