Regenerarea

Mi-a fost rau. Probabil ca unii dintre voi stiti. Altii ati presupus. Altii ati simtit.
Poate unii dintre voi m-ati cunoscut cand eram “asa“, si nici macar nu ma stiti “EU”.
A existat acea cadere in abisuri. Acea chircire in interior.
Am ramas un om bun, si cand am fost “asa”. Dar resursele mele de deschidere spre exterior, de rasete, de lumina, erau reduse.
Si mai ales, ma durea mult tot. Si parca prea venisera toate. Si peste toate acele toate, o oboseala acumulata. Nu mai mancam, nu mai dormeam. Ma uram pe mine insami. Nu-mi asumam lucrurile bune pe care oamenii mi le adresau. Erau dureroase pana la lacrimi. Ma simteam ratusca cea urata, si actionam ca atare. Complimentele ma faceau sa plang, pentru ca mi se parea ca nu-s ale mele, ca le-am furat, ca nu le merit. Si atunci am plecat. Era vital. Am vrut sa merg undeva, singura, sa reinvat sa dorm, sa mananc, sa citesc. Sa redevin eu. Sa revin la mine insami.

Vreau sa cred ca am reusit. Am plecat plangand. Literal. Am crezut ca nu voi mai putea pleca. Si totusi, cu un efort supra-omenesc am plecat. M-am smuls. Am plecat si conduceam plangand. Am revenit razand. Acolo am stat singura, am vorbit putin, aproape deloc. Am citit, am mancat, am dormit. M-am disciplinat.
Am stat cu fundul in nisip prima data pe anul asta. Si am privit si am ascultat marea.

Am invatat ca viata e facuta din bucurii mici. Ca fericirea e o stare interioara. Ca iubirea e o binecuvantare. Ca deschiderea spre ceilalti este un dar [si m-a atins pana la lacrimi faptul ca am acest dar]. Ca poti orice, daca iti doresti destul.
Am reinvatat sa ma iubesc. Sa ma uit in oglinda si sa ma plac. Am facut pace (macar momentan) cu mine insami. Mi-am zambit.
Si am constientizat din nou ca peste toate ploile, furtunile, norii, intunecimile posibile din viata, exista undeva un curcubeu, un rasarit, un apus. O floare.


Te ascult