Topul intrebarilor stupide de anul asta

Topul intrebarilor stupide care mi s-au adresat in ultimul timp:

  1. 1. Pe polei si zapada, intr-o noapte de decembrie, cu o ninsoare infioratoare in fata ochilor, si fara deszapezire, ca nu-i asa, ai nostri ca brazii ardeau gazul pe dreapta in camioane in loc sa bage plugurile pe strada:

–          Avem frane?

Faţa mea a fost elocventa, ca raspuns. Insa acum, la rece, ma gandesc la alte variante de raspuns, verbale, pe care le-as fi putut avea:

a)      – Nu, nu avem, aoleu, acum imi spui? de ce nu mi-ai amintit mai devreme sa le iau de acasa, le-am uitat pe balcon! Hai sa ne intoarcem sa le luam, ca ne-ar putea folosi.

b)      –Nu stiu, vrei sa pun o frana brusca acum ca sa verificam? Eventual, intram in décor, da’ macar vedem daca avem sau nu avem frane, ca sa stim o treaba!

c)       – Nu cred ca avem. Da’ crezi ca ne trebuie?

2. Cand iubeam pe cineva si sufeream, in anumite imprejurari, dupa 2-3 saptamani vine magistrala intrebare, de la cineva din preajma mea:  Nu ti-a trecut?

–          Nu, tata, nu mi-a trecut, ca nu e o raceala. E o iubire, nu trece asa, ca o durere de stomac! Va anunt eu! Stati pe receptie, ca mai e de asteptat.

3. Tot cand sufeream, in acele perioade, barbati in jurul meu, insistenti:

–          Vreau sa te ajut! Cu ce pot sa te ajut? [Traducere: “Te-as f…, vreau sa te ajut”. Adica daca tot nu pot sa ti-o trag cand esti lucida, poate cand esti vulnerabila reusesc. Nici nu mai conteaza cum esti, principalul e sa ‘te (aj)/.ut’]

–          Cu ce sa ma ajuti frate, nu vezi ca plang dupa altul? Lasa-ma! Uite asa ma ajuti! A, sau fugi si cumpara-mi batiste! Sau du-i scrisoarea asta de dragoste din partea mea, LUI. Să-ţi dau adresa? Cam cu asta ma poti ajuta.

4. Cand programasem o plecare singura, pentru ca simteam ca sunt la capatul puterilor, ca merg spre ceva rau, si ca este vital sa ma desprind, sa ma duc departe, sa dorm, sa mananc, sa citesc, sa revin la mine insami. Spun asta de mai multe ori, ma asculta cu atentie, si in ajunul plecarii intreaba:   Cu cine pleci?

–          Cu tanti Aglaia! Cu cine sa plec? Dar n-a fost niciodata vorba sa plec cu cineva!

–          Nu dar ma gandeam ca…

–          Ca ce? Am zis ca plec singura! N-am zis la misto.

5. Duminica dupa-amiaza, cand treceam frontiera Romania-Bulgaria, in sensul spre Bulgaria, vamesul,  (dar macar asta are scuza ca e vames):

Unde mergeti?

-Nisipurile de aur

Mergeti sa luati pe cineva?

-Nu. Merg sa stau acolo.

Acum? Cand se intoarce toata lumea?

– Da, mie-mi place sa fiu linistita, aveti senzatia ca am fata sa merg cu turma?

Si plecati singura???

-Nu, frate, am un emigrant pakistanez in portbagaj si inca un chinez sub bancheta din spate.

Rahat, nu vezi ca sunt singura in masina si ma duc, treaba mea ca ma duc cand lumea se intoarce….

Si plecati singura, asa, blonda?

Nu, tata, ma opresc aici la o dugheana sa ma vopsesc, ce crezi :). Uite-aici, dupa colt.

Sau mai bine, nu frate, imi cumpar o peruca de la Varna 🙂 Crezi ca verde cu suvite roz mi-ar sta bine?

Muncitorii, barometrul civilizatiei

Muncitorii bulgari sunt mai civilizati decat muncitorii romani. Desigur, probabil au facut la fel de putine studii. Desigur, muncesc cu carca. Dar il faut de tout pour faire un monde, si avem nevoie de ei, iar eu respect oamenii care muncesc. Asta ca sa stabilim din capul locului ca n-am niciun fel de dispret sau apreciere negativa la adresa muncitorilor, din indiferent ce tara provin. Insa am remarcat ca muncitorii bulgari sunt mult, muuuuuult mai civilizati decat cei romani.
Am trecut zilele acestea de mai multe ori printre palcuri de muncitori, pentru ca, fiind luna mai, sunt inca multe hoteluri in constructie sau renovare. Eram, ca la mare, imbracata in pantaloni scurti, si tricou cu bretele. Cand i-am vazut pe primii in zare, am avut o teama si o neliniste in suflet, caci stiu cam cum se intampla in Romania in asemenea circumstante (si fara sa fiu in pantaloni scurti- poate doar o armura ar ajuta la ceva, si inca, nu-s sigura!). Fluieraturi, tipete, propuneri si remarci deplasate (asta ca sa raman decenta in descrieri). Ei bine, la bulgari nimic. Oamenii-si vedeau de treaba. Si asta a fost de fiecare data, nu o intamplare disparata. Chestia asta mi-a trezit un respect enorm. Si ei sunt oameni, si ei sunt barbati, si nu cred ca eu sunt mai putin atragatoare dupa ce trec granita. Probabil se uita, dar nu se manifesta ca si cum acum ar fi coborat din copaci. Romanii sunt niste primitivi isterici. Se comporta de parca ar fi coborat acum doua minute din copac, sau ar fi iesit la lumina din vreo pestera de curand, si cand vad o femela corespunzatoare nu stiu decat sa gafaie, sa grohaie si sa arunce cu ghioaga. Suntem pierduti si nici ca ne mai facem bine.
I-am privit zambitoare si cu admiratie pe muncitorii bulgari pe langa care treceam. Ba chiar, le-am suras. Ceea ce ar fi sinucigas in Romania, unde trebuie sa ma uit fix oriunde altundeva, sa evit privirile, sa ma fofilez, sa ma fac mica. Bulgarii mi-au trezit admiratie. Si nu erau nemti, nu erau suedezi, nu erau japonezi. Erau bulgari, da? Cei de care radem noi. Suntem idioti, n-avem voie sa radem.  Au 100 de ani de civilizatie in plus. Si tot atatia de savoir vivre.

p.s. Pe cei care sunt revoltati de postarea asta dintr-un asa zis “patriotism”, ii rog sa se uite mai atent in jur pe strazi in Romania, sa-si intrebe surorile, prietenele, sotiile cum sta treaba.

Masculii care se simt lezati de postarea aceasta pot sa dispara din jurul meu si din viata mea. Nu-s feminista, ba chiar sunt un pic impotriva feministelor (am zis asta mai demult, nu mai argumentez iar), dar aici e vorba de altceva. De civilizatie, respect si de un fel de a trai la care nu cred ca vom ajunge prea curand.