Pe mine mie reda-ma

Pentru ca vroiam sa ma regasesc. Pentru ca vroiam sa ma uit in oglinda si sa nu ma mai urasc. Pentru ca vroiam sa-mi reamintesc ce stiam despre mine. Pentru ca vroiam sa stiu din nou ca sunt inteligenta, cu mult peste medie, ca sunt om bun, ca sunt draguta. Pentru ca vroiam sa stiu din nou ca sunt un om valoros. Pentru ca vroiam sa simt din nou toate astea. Sa le simt din interior, cu acea certitudine linistita pe care nimeni si nimic nu o poate zdruncina. Sa le simt senin. Sa fiu eu, in acord cu mine.
Pentru asta aveam nevoie de mine cu mine insami. Atat. Fara le train-train habituel, adica obisnuintele “prea obisnuite” de acasa.
Pentru ca nu mai vroiam sa ma podideasca plansul atunci cand aud “cand ai inteligenta si fizicul tau cel mai bun lucru mi se pare sa iti dai singura tie insati un mare sut in fund!” Si nu, nu plangeam pentru sutul in fund, ci pentru imaginea pe care altii o au despre mine (“inteligenta si fizicul tau”, si acum cateva zile, altcineva “scrii foarte frumos, uman, cu neasteptat de putine clisee“, si alte si alte lucruri bune despre mine spuse de atati alti oameni in ultimele saptamani….).
Si cel mai rau, cel mai cumplit este, ca, dupa ce am crezut ca depind de aceste “confirmari” exterioare pentru a merge mai departe (si era rau si asa), am constatat de fapt, ca ma podideste plansul pentru ca nici acele confirmari nu le pot accepta. Pentru ca ele sunt mult prea diferite de imaginea pe care o am eu acum despre mine. Si nu le pot accepta, nu mi le pot insusi. E ca si cum le-as fi furat. Ca si cum nu-s ale mele. Ca si cum nu le merit, ca si cum nu-s despre mine. Ci despre un altcineva, care semana candva cu mine. Plangeam imaginea pierduta, pe care nu o mai pot regasi. Stiu ca ma stiam si eu asa. Si nu ma mai stiu….si ma doare. Ma simt de ceva vreme ca ratusca cea urata, si ma comport ca atare. Si e dureros, extrem, mai ales ca am amintirea unui om care darama munti, care cucereste orice si pe oricine, care rade si ii face si pe ceilalti sa rada. Un om frumos, inteligent si implinit. Cum m-am trezit in pene de ratusca urata?
“Pe mine mie reda-ma.”

E bine. Azi m-am trezit devreme, am mancat 3 mese (miracol, adevarat miracol, cred ca din copilarie n-am mancat trei mese! iar in ultimul timp mancam o data la 24 sau chiar 48 de ore). Am stat cu mine, m-am gandit. Am incercat sa fac pace cu mine. Sa reinvat sa ma iubesc. Sa reintregesc partile ciobite, afectate, sparte, din mine. Sa ma regenerez, ca in scena aia din Terminator, cand Swartzenneger isi reface mana integral, ca noua. (ce comparatii romantice am… metafore, ce mai incoace-ncolo!)

Mi-am pus fundul in nisip pentru prima data pe anul asta, m-am jucat cu orizontul. Am respirat aerul sarat. Am citit. Am zambit. Nu mult. Reincerc, usor.

La intoarcere, m-am uitat in oglinda. Nu am mai vazut un om pe care-l urasc. Am vazut o fata draguta, am vazut o fata blonda, vesela, cu un suras larg, pusa pe ghidusii. Nu e inca bine. Dar e spre bine. Nu stiu daca va fi de ajuns. Dar e macar ceva. Azi am terminat de citit o carte. Si… asta seara mi-am zambit in oglinda.

Te ascult