In real prin poarta virtuala, si viceversa

Ca orice lucru pe lumea noastra mica, si feisbucu are ciudateniile lui… mi-am facut cativa prieteni virtuali, si am pierdut cativa “prieteni” care pana nu demult erau cat se poate de reali… tuturor celor care (inca) ma mai suportati in lista voastra, va multumesc!

Aceasta exclamatie a unui prieten de pe Facebook (se va recunoaste el) m-a facut sa reflectez si sa imi precizez in minte niste ganduri pe care le aveam mai demult, insa mai putin structurate, si inca neasternute pe hartie (ecran, evident!).

Pe Facebook am mai multe feluri de prieteni (de fapt, hai sa facem o conventie, sa ii numim conexiuni, sau amici- prietenia ramanand pentru mine o relatie pe care o respect si n-as demonetiza-o cu buna stiinta folosind acest cuvant in mod gratuit).  Deci am mai multe feluri de amici:

Cei care ma cunosc din viata reala (mai bine, mai putin bine, din viata privata sau din viata profesionala). Acestia se divid ei insisi in doua:

1. cei care ma cunosteau foarte bine, si in cazul acesta FB nu le-a adus nicio surpriza in ceea ce ma priveste, poate doar ocazia si modul de a putea sa ma urmareasca si sa stie ce fac, ce gandesc, ce simt, ce ma bucura si ce ma enerveaza in timp real fara sa-mi dea telefon. As numi asta “beneficiul directului”. Cateodata consider ca FB e ca un soi de forum, dar personal. Fiecare cu forumul lui. Unde lansezi teme de discutie, vine lumea, isi da cu parerea, interactioneaza. Sau e ca un canal TV personal interactiv. Te uiti cat iti place, fara a deranja emisia, poti zappa la canalul altei persoane, te poti intoarce la canalul primului daca incepe o emisiune interesanta, etc. Va imaginati extensiile acestei metafore, nu mai detaliez.

2. Cei care ma cunosteau mai putin (cunostinte din viata privata cu un nivel de apropiere mediu, sau cunostinte din viata profesionala, cu care lucrurile au ramas cantonate in latura profesionala), pentru care FB-ul a fost ocazia de a vedea mai mult din mine, de a descoperi si alte laturi, de a schimba unghiul. Dintre acestia, unii au fost placut surprinsi, si ma plac. Altii au zarit in mine lucruri nebanuite de ei inainte… Pe acestia, nu-mi pare extrem de rau daca i-am pierdut. Poate suna ciudat. Dar eu tin la autenticitate. Si daca eul meu profund, adevarat, ii sperie… usa e acolo, un pic mai la stanga, va rog, si aveti grija, n-o trantiti iesind. N-am pierdut nimic. Nici ei, nici eu. Ba chiar am castigat. Ocazia de a nu pierde timpul. E pretios, pentru fiecare dintre noi.

Cei care nu ma cunosc deloc in real si care, dintr-un motiv sau altul au dorit sa intre in lista mea (atunci cand a fost cerinta lor), sau au acceptat sa intre in lista mea (atunci cand eu am dorit asta). Am mai scris, sunt destul de selectiva, si asta nu pentru ca sunt vanitoasa, ci pur si simplu pentru ca am cam vazut ce se putea vedea pe internet, si nu vad niciun interes in interactiunea umana cu oricine. In acel timp pot citi, scrie, ma pot plimba, etc.  Acestia (cei care nu ma cunosteau deloc in real) se impart si ei in doua categorii:

3. Cei cu care chiar am descoperit ca am ceva in comun, si cu care schimburile interumane sunt intense si pretioase, valoroase, cu care fiecare discutie sau interactiune este o imbogatire reciproca. Pentru asta le multumesc. Cu unii am trecut pasul spre lumea palpabila, si ne-am vazut. Acestia au intrat in viata mea reala prin poarta virtuala. Sunt bucuroasa ca exista si sunt fericita de inventia internetului, fara de care, fara indoiala, nu i-as fi cunoscut. In categoria aceasta incadrez si oameni pe care inca nu i-am intalnit in real (dar asta e doar o chestiune de moment si doar din cauza distantelor geografice). Insa stiu ca ne vom intalni, si ca va fi ok. Vom translata relatia de imbogatire spirituala reciproca in real, fara nicio problema, nu-mi fac griji. Stiu asta, stiu sigur.
In aceeasi ordine de idei, trebuie sa spun ca am primit mesaje de la oameni necunoscuti (sau aproape necunoscuti), care-mi spuneau ca apreciaza cum sunt si cum scriu, si ca ma admira pentru asta. Sunt cele mai sincere ganduri. Daca de la cineva care ma cunoaste in real pot lua cu reticenta declaratiile si laudele sau il(/o) pot banui ca-mi face complimente pentru ca asteapta ceva de la mine, sau vrea sa ma perie, sau are cine stie ce interese, prezente sau viitoare, ei bine, de la cei care nu ma cunosc si a caror viata nu s-ar intersecta cu a mea altfel decat pe internet, care-mi cauta prezenta si-mi urmaresc postarile, si-mi citesc textele… ei bine, de la acestia stiu ca acele cuvinte pe care mi le adreseaza sunt sincere. Pentru ca nu-s conditionate de nicio relatie reala. Pentru ca nu-s obligatorii. Pentru ca sunt voluntare, gandite, simtite cu adevarat. Si pentru ca au simtit sa-mi si spuna ce gandesc. Pentru asta, le multumesc…

4. Cei care nu au nicio legatura veritabila cu mine (spiritual vorbind), nicio compatibilitate mentala, nimic in comun. “Pas d’atomes crochus”, cum zice francezul. Adica niciun atom invecinat…plastica imagine!
Eh, si acestia sunt de mai multe feluri, un pic variabili… Cei care comenteaza fara sa inteleaga, care ma nedumeresc, pentru ca efectiv nu pricep cum se cupleaza sinapsele in capsorul lor, si atunci ma simt incapabila sa le raspund. Pentru ca nu vreau sa jignesc…
Si mai sunt unii, cred ca acestia imi sunt cei mai insuportabili, care comenteaza de parca m-ar stii cel mai bine si parca m-ar cunoaste, si-mi explica ei lucruri despre mine. Iar cand protestez, intr-un mod politicos si elegant, se “iau in gura” cu mine, ma contrazic, imi explica ei, ca stiu ei mai bine cum sunt eu insami! Ce gandesc, ce intentii am, ce culoare-mi place, ce gust, ce am facut si ce voi face. Pe acestia nu-i inteleg, si repet, sunt cei mai enervanti. Si nu o data mi s-a intamplat ca ceilalti din jur sa creada (dupa vehementa cu care acestia sustin ca stiu ei bine despre mine tot) ca acestia chiar ma cunosc in real, de isi dau cu parerea asa de categoric despre MINE… Si nu, nu-i asa, de aceea ma nedumereste nevoia lor de a pretinde ca stiu ceva despre mine…

Si ca sa nu inchei fara a aborda, [din motto-ul care m-a inspirat], partea cu “am pierdut cativa “prieteni” care pana nu demult erau cat se poate de reali, marturisesc ca si eu am pierdut. Nu cativa, unul. Si nu l-am pierdut eu de fapt, ci eu l-am inlaturat. Pentru ca a vedea comportamentul sau online m-a facut sa descopar ce nu vazusem in cei aproape 8 ani de cand ne stim. Pentru ca purtarea sa pe internet si interactiunea virtuala cu mine, m-a facut sa imi pun mari intrebari despre calitatea relatiei reale pe care o aveam. Nu am luat usor hotararea de a-l inlatura. Si nici nu a fost o decizie spontana, brusca. Nu am actionat pripit. Consider ca nu poti scoate din viata cu lejeritate pe cineva pe care-l stii de opt ani. Si nu am facut oricum asta decat de 2 ori in viata pana acum, pentru greseli extreme, grave. (in rest sunt toleranta si iertatoare, de felul meu). Asa ca nici de data asta nu m-am pripit. Am stat si am cantarit. Am judecat, am observat. Nu am amenintat, ca nu e obiceiul meu. Am prevenit, doar, atunci cand lucrul devenise iminent. Poate ca mai era atunci ceva de facut. Dar intrucat comportamentul a continuat, am taiat. Harst! Si nu a fost ceva negandit, repet. Nici nu a fost o forma de protest, simpla. Nu a fost o reactie la nervi. Deloc. Am fost foarte cerebrala. Nu a fost nici o rupere ca sa readuc lucrurile la fel dupa 3 zile, 3 saptamani, 3 luni. Nu. Am masurat decizia, implicatiile ei. Nu am obiceiul sa fac gesturi necugetate sau gratuite. Asta e viata. Si inca o data, multumesc internetului. Arata cateodata si parti nebanuite.
Pe internet suntem, intr-o proportie mult mai mare decat in real, ceea ce spunem. Si trebuie sa ne asumam consecintele. Bune si rele.

10 comments on “In real prin poarta virtuala, si viceversa

  1. Cred ca ma identific si eu oarecum cu prietenul tau de pe feisbuc. Partea frumoasa este ca ai reusit sa inchizi odata pentru totdeauna rana mea sangeranda si-ti multumesc! (multumesc si pentru ca (inca) ma mai suporti in lista ta…:)

    • 🙂 E bine…. ca te identifici.

      E si mai bine daca am reusit ceva pentru rana ta, de existenta careia nici nu stiam. Am aflat acum si presupun ca are o legatura cu pierderile evocate… Nu stiam ca am virtuti terapeutice, dar ma bucur de asta.
      Multumirile sunt reciproce. Unu-unu, mingea la centru.

  2. sa spui stop si sa renunti la un om de langa tine pt ca nu mai corespunde, consider ca este o chestiune de curaj si demnitate. cei mai multi nu interpreteaza asa, au senzatia ca oamenii care au multi prieteni si relatii lungi sunt buni, toleranti si statornici…poate da sau poate sunt doar prefacuti si lasi. ce-ai facut este un lucru bun si frumos atat pt tine cat si pt prietenul respectiv…ai rupt un fir putrezit care va lega…el se poate regenera si va poate uni din nou, la un moment dat sau nu…isi poate gasi o alta sursa 🙂 eu cred ca oamenii sunt legati prin niste fire invizibile…fire energetice ca niste liane, de care trebuie sa ne ingrijim…cand se usuca, le taiem si se rupe legatura cu acea persoana.bravo pt ce-ai facut…sa nu-ti fie teama sa rupi chiar si prietenii vechi, daca descoperi ca persoana respectiva nu are multe in comun cu tine…asta inseamna ca esti toleranta cu tine…si intai trebuie cu tine si apoi cu ceilalti…invers e doar o prefacatorie.

    • Asa e, Cristina.
      Asa gandesc si eu si de aceea am si facut-o. Am rupt ceva ce nu avea sens. Sau ce nu mai avea sens, daca avusese vreodata.
      Nu stiu daca vreau sa se regenereze, insa, firul, deoarece nu cred foarte tare in lucrurile reinnodate, si m-am gandit mult inainte de asta ce fac. Nu am luat decizia asta ca sa-l reintroduc in viata mea dupa 3 zile, 3 saptamani sau 3 luni…
      Acesta e firul sinuos al vietii.

  3. De ce aveți toți cei activi prin internet obsesia „autenticității”???
    Dacă te erijezi într-o altă personalitate nu mai ești tu? Tot la gara aia cobori, demonstrezi că poți fi versatil sau ușor schizoid! 🙂

    • Mircea, n-am obsesia autenticitatii, si-n general n-am obsesii. (cateodata, in dragoste, pentru persoana iubita, dar nu fac obiectul acestei postari).
      Am explicat ce e cu personalitatile, in alta postare, cred ca ai scapat-o…(E aici, daca ai chef de lectura: http://www.mirandolina.ro/2010/03/28/schita-de-teza-interactiunea-pe-internet/) Si cu nasterile pe internet. Noi ne dadeam de ceasul mortii, ca fata aia ne povestea nu stiu ce durerile facerii, si ea ne mintea… Minti nebune, oameni bolnavi. Ca dovada, ca s-au injunghiat ulterior (cat se poate de real), crezi ca niste normali la cap ar fi facut asta?
      Si daca citesti cu atentie postarea cealalta… am zis ca am fost barbat timp de doi ani, ca sa castig timp pretios nemaistand la explicatii de genul… “auzi, ia lasa-ma, eu nu-s material de agatat, cauta mai incolo, te rog.” Deci cunosc si cum e sa ai personaj… hehe, Mircea, sa fii tu sanatos cate ore si cata experienta am eu pe net 😀

  4. imi place cum scri.te citesc cu nesat.din cand in cand revin sa te vizitez.atat.poate cateodata voi comenta.sper sa nu imi dai interdictie. ;)cu prietenia…..mi-e si frica sa ti-o cer,poate nu corespund….. ;p o zi buna iti doresc.

    • multumesc de aprecieri. In general, scriu ce simt, din pacate uneori scriu cam rar 🙁
      Unde “sa-mi ceri prietenia”? Cat despre a corespunde sau nu….of. Nu-s un capcaun,si nici n-am cerinte nemasurate.
      Am asteptari de bun simt de la un prieten. in primul rand corectitudine, sinceritate, ganduri bune. Evident, dau si eu aceleasi lucruri.
      Cu prietenii nu masor. Cu prietenii n-am nevoie de “farduri”. Cu prietenii las garda jos si le permit sa vada si partile adanci, intime, din mine. Evident, ma astept sa nu se “foloseasca” de asta, si sa nu ma loveasca miseleste.
      Ah, si ma mai astept sa citeasca sau sa fi citit 🙂 In rest, mai nimic. Loialitate, onoare, respect, fidelitate. Asta dau si eu. E mult?

Te ascult