Primul meu lesin

Acum ceva vreme, hoinarind prin librarii, observasem o colectie de carti, scoase de editura Art: “Primii mei blugi”, “Prima mea betie”, “Prima mea dezamagire in dragoste”. Nu cred ca autorii colectiei au prevazut o carte numita “Primul meu lesin”, dar eu propun sa scriu aici prima nuvela din aceasta culegere de “prime experiente”… Nu mi-as fi dorit neaparat sa scriu aceasta povestire, dar…

Pana la varsta asta nu am lesinat niciodata.  Indiferent cat am tras de limitele corpului meu, cat am abuzat de tot. Nu am lesinat nici dupa 4 zile de nesomn. Nici dupa 4 zile de nemancare. Nici la 67 de grade, in desert. Nici la suparari mari, nici la coarda intinsa a resurselor mele fizice. Ma stiu rezistenta si puternica. Chiar eram sigura ca nu pot sa lesin. In sensul ca nu am fost foarte prudenta, am trait extrem si destul de periculos, si daca nu am lesinat toti anii astia, nici nu credeam ca se poate intampla.
Am dormit pe pamantul gol in Maroc. Am dormit in cort, langa scorpioni. Am condus ore intregi, in conditii extreme. Am muncit cate 20 de ore pe zi in proiecte importante, fara somn, fara mancare…
Pur si simplu eram convinsa ca nu pot, ca nu stiu sa lesin.
Ieri am inaugurat… Evident, involuntar. Eram la veterinar, in cabinet. In perioada asta am niste suparari foarte mari, lungi, importante si acumulate. Tinute in mine, in general. Am oameni din familie bolnavi, dusi cu salvarea, internati la spital, catelul bolnav de 10 zile, probleme profesionale, probleme de sanatate ale mele (am stat 10 zile cu falca umflata), probleme sentimentale. (insiruire arbitrara, nu in ordinea importantei).
Eram la veterinar, si il tineam pe Zorro, care ma privea cu ochisorii lui atat de incarcati de dragoste, suferinzi, rugandu-ma parca sa il fac bine. Doctorita il sonda. Am inceput sa vad cheaguri de sange… Nu stiu cum sa explic, dar in acel moment, mi-au venit in minte toate lucrurile pe care le traversez in acest moment. Toate durerile, toate pierderile, toate absentele. Toate locurile goale. Toate prapastiile. Am simtit ca mi-e rau. Mi-am schimbat putin pozitia. Mi-am scos niste batiste din geanta. Vroiam sa ma asez, dar imi era rusine sa ii spun veterinarului sa se intrerupa. Eu eram stapanul cainelui, trebuia sa stau acolo. Probabil ca daca ma intrerupeam atunci si ma asezam pe scaun, ar fi fost in regula. Dar nu am spus nimic, contand pe faptul ca sunt puternica fizic.
Si apoi nu mai stiu nimic. Dar absolut nimic. Ca un vid, ca o perdea neagra.
M-am trezit (nici nu stiu dupa cat timp), in fund, pe jos, sprijinita de perete, cu cele trei femei in jur care-mi dadeau palme si ma udau, si incercau sa-mi dea sa beau apa dintr-o canita de cafea. Mi-a fost infiorator de rusine, m-am simtit penibil, am incercat sa ma ridic imediat. Nu am reusit. M-au rugat sa mai stau pana-mi revin, sa nu incerc sa ma ridic prea repede.  M-am speriat ingrozitor. M-am speriat pentru ca era prima data, si era atat de neasteptat ca acest lucru mi se poate intampla, chiar mie.
In continuare, senzatia de penibil nu m-a parasit. Acum, dupa aproape 24 de ore, ma simt oribil, mental, ca si cand as fi oloaga. Ma uit la mine, ma masor in oglinda si par asa cum ma stiu. Solara, vesela, puternica. Nu sunt obisnuita sa cad din picioare, sa am nevoie sa ma ridice lumea, sa ma compatimeasca. Mi-e insuportabila postura asta, efectiv.
Nu sunt obisnuita sa fiu mimoza, mironosita, pisicita. Nu-s obisnuita sa ma plang, si sa strig “Aduceti-mi sarurile!”. Nu-s obisnuita decat sa strang din dinti, si sa depasesc toate dificultatile. Ma simt inconfortabil mental, si sunt inca uluita.

p.s. Va multumesc mult ca sunteti alaturi de mine. Ma simt infiorator de vinovata. As fi vrut sa fiu puternica, asa cum stiam ca sunt.

8 comments on “Primul meu lesin

  1. ESTI puternica! Sper ca te-ai mai linistit intre timp si-ti dai seama ca ai exagerat cu postul asta. Un lesin nu e decit un mic fail al organismului. Nu inseamna nimic, nu spune nimic despre cit de puternica esti.
    Eu sint hipotensiva, vara lesin de 2 ori pe saptamina. Asta ma face cea mai slaba femeie din cartier? Nu. Ma face doar hipontesiva si sensibila la caldura.
    Come on…

    • Ioana 🙂
      M-am speriat. Foarte rau. N-am lesinat niciodata, oricat de mult am tras de mine. Chiar m-am speriat. Si mi-e foarte rusine si penibil de starea in care sunt. Cum am spus, n-am lesinat nici la 67 de grade (la propriu, nu la figurat), nici nemancata, nici nedormita. N-am spus ca sunt slaba. Doar ca mi-e rusine… Nu-s obisnuita…. de asta.
      O sa incerc sa traiesc cu asta, mai departe.
      Multumesc mult de tot!
      Chiar multumesc 🙂

  2. ete nah… de ce ti-ar fi rusine? pe lista aia poti sa ma pui si pe mine. mi s-a intamplat cand nu credeam ca as avea nevoie de ajutor. sentimentele descrise de tine le-am incercat si eu. dar mi-a trecut. si e bine asa… am mai invatat ceva despre mine. tu?

    • Si eu am invatat despre mine. Nu mi-a fost, insa, mai putin rusine.
      Incerc sa depasesc momentul, sa ma obisnuiesc cu ideea.
      Multumesc mult de gandurile bune… si pentru ca azi, m-ai facut sa zambesc si sa rad, atunci cand numai de asta nu-mi ardea…

  3. si oamenii tari au limite , oare poti sa te investesti mai putin ? e totusi un mic semnal ca trebuie sa te calmezi sa ai mai multa rabdare sa inveti sa faci pe rand tot ce ati propui E greu dar trebuie !!!

  4. Probabil imaginea catelului suferind ti-a pus capac, a fost picatura care a umplut paharul. Dar chiar nu vad de ce sa te simti inconfortabil pe chestia asta, doar nu ai facut ceva intentionat sau ceva rusinos ! Ba chiar e mai bine ca erai intre oameni care puteau sa te ajute imediat, daca erai pe strada sau in alta locatie era posibil sa dureze mai mult pana se sesiza cineva sa cheme salvarea sau ceva de genul.
    Eu pana acum n-am avut “bucuria” asta si sper sa nu aflu cum e, desi daca ma gandesc bine am fost cumva pe aproape de cateva ori… tot asa, din cauza caldurii vara, de obicei. Dar daca Doamne fereste mi s-ar intampla, sper ca in cadere sa nu mi se ridice fusta peste limita sau sa nu imi fure vreun trecator geanta pana ma aduna cineva de acolo… :))))))) Acum glumeam, dar e si asta o posibilitate, nu? Serios vorbind, daca tot ai vazut cum e, poate ar fi cazul sa nu iti mai fortezi limitele, chiar daca asa te-ai obisnuit de ani de zile. Acuma esti tanara, dar de la un punct incolo va fi nevoie sa te menajezi si sa iti shimbi modul de viata, adaptat la trupul si metabolismul pe care il vei avea odata cu trecerea timpului. Adica mai bine sa previi decat sa vindeci, doar stii… 😉

    • Multumesc mult, Mirela
      Sunt mult mai atenta de atunci… macar cateodata 🙂
      Altadata uit, caci in continuare traiesc cu 200 la ora. Nu stiu sa gasesc frana. Tot pipai dupa ea, si iar imi aluneca piciorul pe acceleratie 🙂

Te ascult