Minciuna “sociala”, la fel de insuportabila

Nu-mi place sa mint. Minciuna imi creaza un disconfort psihic atat de mare, incat ma streseaza numai gandul. Nu, nu afirm ca nu am mintit niciodata in viata. Am facut-o, si probabil o voi mai face. Sunt momente cand, orice ai dori, si oricare ti-ar fi parerile profunde, nu ai de ales. Insa ceea ce pot afirma din toate puterile este ca de cate ori am putut, am evitat sa mint. Chiar si atunci cand minciunile sunt folosite ca atenuare sociala a realitatii, pentru intretinerea relatiilor, sau cine stie ce alte scopuri social admise… Nu mint, pentru ca nu consider ca pot trai cu gandul ca am facut-o.
Cel mai recent exemplu, concret, practic. Saptamana trecuta a fost sedinta de partid. (partidul meu francez 🙂 ) Desi nu am facut nimic special in acea seara, nu m-am dus. Pur si simplu, am uitat. Spre rusinea mea, am uitat. Dar in vartejul ultimelor saptamani, in durerea care ma copleseste, mi-e greu sa mentin busola, mi-e greu sa-mi amintesc toate lucrurile. A doua zi a trebuit sa vorbesc cu presedintele, pentru cu totul altceva. Mi-a spus “N-ai venit aseara!”. Reactia majoritatii, intr-o asemenea situatie, pariez, ar fi fost “Ah, nu am putut, am avut o sedinta care s-a prelungit” (sau variante la asta, “indulcind” lucrurile). Eu, in ciuda faptului ca poate asta e prost vazut, am spus simplu: “Ah, iarta-ma. Am uitat cu desavarsire. Mi-e ciuda pe mine insami, dar am uitat complet. Si nici macar nu am facut nimic special aseara“. Raspunsul lui a fost “Hai, lasa, e ok, nu-i nimic, oricum tu vii intotdeauna, la toate sedintele” (teoretic, a uita o sedinta de partid, denota dezinteres. Ei bine, el nu m-a banuit de dezinteres, caci ma stie si ma vede implicata in toate actiunile lor… imi vede suflul, pasiunea, felul in care pun problema. Dar chiar daca riscam sa par cel putin aiurita, daca nu chiar nepasatoare, am preferat sa spun adevarul, spontan, decat sa rostesc o minciuna sociala.

Nu pot si nu vreau sa mint. Ma apasa minciuna. Ma roade. Ma macina. Ma innegreste.
Imi place adevarul. Vreau sa spun adevarul pe cat de mult se poate. Intotdeauna cand se poate.

Stiu, pe copii, parintii ii invata (teoretic) sa nu minta. Ca le creste nasul, ca lui Pinocchio. Insa cati parinti, dincolo de a recita aceasta lectie, o si aplica? Da, pe principiul “fa ce zice popa, nu ce face popa”, ei isi permit alte actiuni. Ca si cand copiii ar fi orbi. Cunosc drame in familii unde copilului i s-a zdruncinat sistemul de valori atunci cand a descoperit ca tocmai tata, cel care il invata sa nu minta, ii mintea de ani intregi… si nu asa, o minciunica mica, ci una mare, sub forma de alt copil, in alta familie…

Am spus adevarul chiar in cazuri in care lumea nu o face. Cazuri mai importante decat cel tocmai povestit… (cu sedinta de partid) Toate cuplurile isi promit la inceput “ne vom spune intotdeauna totul”. Cati o fac cu adevarat pe termen lung? Foarte putini. Cati nu au ascunzisuri fata de celalalt, cati nu fac compromisuri cu realitatea, cati continua dupa ani si ani sa-i spuna celuilalt doar adevarul? Cati nu fac mici aranjamente cu realitatea? Ei bine, eu am facut-o. Timp de sapte ani jumatate, zi de zi. Oricat ar fi fost de extrem adevarul. Orice repercursiuni ar fi avut. Cand am simtit ca lucrurile nu mai erau ca inainte, i le-am spus lui Philippe. Inainte chiar de a face orice altceva, desi traiam la 800 km distanta (din considerente profesionale), si aveam toata “libertatea” de a face ce vreau, fara sa spun. Ei bine, nu. Nu pot minti. Nu vreau sa mint. Fusese prea frumoasa relatia noastra. Minunata. Extraordinara. Fuzionala. Nu merita murdarita cu o minciuna, si nici macar cu o omisiune. Asa ca i-am spus. Nimeni din jurul meu nu intelegea “de ce am nevoie sa spun adevarul”. Ei bine, asa sunt eu, asa am considerat eu. Pentru mine, si asta inseamna respectul. Si asta inseamna loialitate. Si asta inseamna cuvant si onoare. A durut adevarul, insa cum Philippe era un baiat extraordinar de inteligent, a apreciat sinceritatea. Si am ramas cei mai buni prieteni. Confidenti… Pe minciuna nu s-ar fi putut cladi o prietenie, dupa o relatie atat de pasionala… Pe sinceritate, da.

Stiu, cateodata faptul ca nu stiu, nu pot si nu vreau sa spun minciuni sociale, caldute, nu le convine oamenilor. Ma privesc ciudat, aiurea. Multi prefera o minciuna calduta unui adevar adesea crud, biciuitor. Ei bine, nu conteaza. Acesta e modul meu de a actiona. Asa concep eu viata. Nu va pot minti doar pentru ca asta asteptati voi. Si nu am de gand sa invat sa o fac.

Sinceritatea e cateodata prost inteleasa, ba chiar penalizata. Oamenii te privesc cu severitate, si te judeca pentru “curajul” pe care ei nu-l au, de a incerca sa spui adevarul, pe cat posibil. Asta e, e riscul meu. Mi-l asum. Hai, trageti!

33 comments on “Minciuna “sociala”, la fel de insuportabila

    • Cum am spus in primele fraze nu pretind ca n-am mintit. Poate citesti tot, mai bine si cu mai multa atentie. (“Nu, nu afirm ca nu am mintit niciodata in viata. Am facut-o, si probabil o voi mai face. Sunt momente cand, orice ai dori, si oricare ti-ar fi parerile profunde, nu ai de ales.”)
      Si ca sa raspund la intrebare, ei bine, oricat de ciudat ar parea, chiar nu-mi amintesc. O sa-mi scotocesc amintirile, ceva mai incolo.

  1. suntem la fel… prefer sa nu mint… si m-a distrat faza cu “oricat de ciudat ar parea, chiar nu-mi amintesc” nici eu.. nici n-am copiat (in liceu sau facultate) si asta cu riscul de a parea fraiera sau mai putin valorizata la examene… si am asteptt intotdeauna papara dupa recunoasterea adevarului de mica.. si mi-a fost mai frica sa fiu catalogata mincinoasa decat orice alte pedepse… te pup si iti multumesc ca existi. e reconfortaaant!!!

  2. Nu, discutia era despre minciuna, fara legatura
    cu un partid anume. Incerc altfel:
    – Se poate face politica fara minciuna?

    • ma prefaceam (stangaci) ca nu inteleg ce vrei sa spui.
      Nu, nu cred ca se poate, realist vorbind. Exista insa “minciuna sociala”, acea micuta, acceptabila, sa zicem, inofensiva, si minciunile grave, imense, cu repercursiuni importante. Este important sa nu rostesti din a doua categorie, si cred ca se poate. PRobabil sunt putini politicieni asa, dar sunt cativa, si sper sa fie mai multi, odata cu schimbarea de generatie, daca se rezolva una din marile probleme, si anume daca oamenii de valoare inceteaza de a fi scarbiti de politica si de a se tine departe de aceasta, si daca decid, multi deodata (o masa critica macar), sa se implice.

  3. Mdaaa, imi place raspunsul diplomatic, doar ca eu sunt inginer (ghinionul meu) si unitatile de masura gen: mult, putin, important, cateodata, cand se poate…
    “Nu pot si nu vreau sa mint. Ma apasa minciuna. Ma roade. Ma macina. Ma innegreste.
    Imi place adevarul. Vreau sa spun adevarul pe cat de mult se poate. Intotdeauna cand se poate.”
    E ca anuntul de la restaurant :”in aceasta unitate se fumeaza o zi da si una nu, azi e nu”

  4. :)))))))) chiar m-ai facut sa rad. Eu sunt fata de ingineri, si era sa ajung si eu inginer (inca regret uneori ca nu-s). Am spirit matematic.
    Dar meseria mea de azi are legatura cu “tactul si diplomatia”. Nimic premeditat in raspunsul meu de mai sus, insa, l-am dat spontan.

    Referitor la citatul din textul meu, ar fi fost o minciuna sa afirm ca nu mint niciodata. Viata nu e in niciodata si intotdeauna, in alb si negru. Stii bine, oricat de inginer ai fi 🙂

  5. Mdaaa, ce sa zic, in cazul asta mi-a trecut supararea, pentru mine un bec arde sau nu arde.
    Nu pot sa zic si eu ca cei doi militieni care plecau in patrulare cu Loganu si cel de la volan ii spune colegului:
    – Scoate ba capu’ pe geam si vezi daca functioneaza girofaru’
    asta se executa, si raspunde:
    – Arde, nu arde, arde, nu arde…

  6. eu sunt ca militienii aia, parol. Nu-mi merge faza scurta pe farul dreapta, dar faza lunga, da. Se cheama ca am sau n-am lumina pe dreapta? :))

  7. Se cheama ca poti sa vezi numai ce vrei… dar esti vazuta tot timpul! 🙂
    Dar apreciez… jocul pt devierea subiectului. Felicitari!

  8. Daaa siii marmota ce zicea?
    “In comunicare, subtilitatile, metaforele si jocurile de cuvinte elitiste, concepute pentru oameni destepti, sunt absolut nedorite”
    Stai ca acu’ m-am dumirit… noi nu comunicam… sau pentru cine era postarea?
    Daca n-am sapca pot sa particip? 🙂

    • tu acu’ vorbesti de postarea asta, sau de cealalta, din care extragi citatul?
      La obiect: cealalta spune bine ce vrea sa spuna. Pentru o comunicare eficienta, trebuie sa fii inteles de majoritate. Majoritatea nu este foarte “fina”, nici n-are IQ-ul lui Einstein. Ca atare, o comunicare eficienta, pentru mase, trebuie sa fie la nivelul lor….

      La ce vrei sa participi?

  9. La discutia despre adevar si minciuna, dar ma las pagubas…
    Eram “precisa” c-o sa te enervezi. 🙂
    Iti doresc o zi frumoasa!

    • n-o scot la capat, zau….
      Nu m-am enervat, dar sunt si eu intre ale mele. Am si o viata, in afara de internet :)))))) Sunt prinsa intre diverse.

      Deci ok, participi si fara sapca. Dar ce anume vrei sa-ti mai spun despre adevar si minciuna? am spus tot ce ai intrebat. Mai e ceva ce am omis?

  10. Chiar esti tareee, am ras de m-am cocosat. Semeni tare mult cu prietena mea, eu pun o intrebare directa, (la care se poate raspunde cu da sau nu si trei secunde consumate) dar nuuu, ea incepe un meci de fotbal cu dribling-uri si prelungiri, eventual si lovituri de la 11 metri… dupa care zice: -sunt obosita, ma doare capu’ nu mai am chef de discutii… am o gramada de treburi.
    Am inteles, plec pana nu incasez s-un polonic peste ochi… 🙂
    O dupa-amiaza placuta!

    • acu’ chiar ma enervezi. Daca tu te plictisesti in viata si la job, nu e cazul tuturor. Eu chiar am treburi importante zilele astea.
      In loc sa apreciezi ca am avut politetea sa raspund la orice comentariu, vii si emiti aberatii. Eu sunt foarte directa, ma cunosti extrem de putin.
      Pune clar intrebarea,inginerule, la care trebuia sa raspund cu da sau nu.
      Altfel, cel care deviaza esti tu. Si-ti dau doar doua exemple, matematic:
      1. spui bancuri destul de off topic
      2. dai citate din alte postari de pe acest blog, in loc sa comentezi acolo, on topic.

      Directule!

  11. Asta se cheama “impunerea” adevarului cu plonicu’…
    ok…
    pe azi gata ca plec la munca, m-ai tinut destul de la treburi… :))

    • ce, maaaaa? Eu te-am tinut?
      Zi merci :
      1. ca am fost relativ pe faza (de pilda intre vineri si duminica nu mi-am deschis email-ul pe care vin notificarile de la comentarii, 48 de ore, deci se poate si asa, din pacate 🙁 )
      2. ca am raspuns la comentarii (nu intru in dialog cu strainii, de obicei)

      da’ tu cum ai ajuns aici si ce cauti? chiar te plictisesti, sau cum?

    • minti. In spatele meu e lacul, pe terasa sunt doar 3 mese ocupate. Una eu. Una doua fete. Una un cuplu, departe. Asa ca…
      In fine, ce placere au unii. Du-te la munca, n-ai motiv sa stai din cauza mea

      (Vezi ca nici nu te intreb cine esti, dar curand probabil nu voi mai fi asa politicoasa)

  12. Acu, serios imi cer scuze ca te-am suparat, da facusem pariu cu niste prieteni ca te enervez la prima discutie si acu’ chiar plecam sa bem lada de bere. 🙂

Te ascult