Patru

Cand ai disparut, mi s-a oprit suflul. Cand ai disparut, mi s-a intunecat vederea. Cand ai disparut, s-a facut noapte. S-a facut iarna. S-a facut frig.
Cand ai disparut, m-am pustiit. Cand ai disparut, nu am mai vazut soarele.
Ma uit, orbete, spre cer, si nu mai vad lumina. Ma uit in stanga, in dreapta, imi pun mana la ochi si ma fortez sa privesc in fata. Te strig. Orbecaiesc. Doare.

Lacrimile nu spala nimic. Nu ajuta la nimic. Nu usureaza nimic.

Au fost langa mine. Ca sa ma insoteasca, sa ma duca spre mai incolo. M-au dus, ca pe un orb. M-am lasat purtata. Ba am fost abila, chiar. Se pare ca par puternica, senina. Se pare ca par plina de viata.  Plina de viata? Da, cum ziceam, nu e putin lucru sa pari plina de viata. Acea viata care te paraseste. Acea viata pe care trebuie sa o provoci ca sa o mai simti.

Si pe langa asta, toate durerile trecute par nimicuri. Tot ce ai traversat pare insignifiant. Tot ce ai simtit pare ridicol. Parca numai aceste lucruri exista. Parca numai lipsa aceasta care te pustieste conteaza. E ca o marcare cu fierul rosu pe suflet. Ca si cum ti s-ar fi smuls un organ vital. Ca si cum nu mai ai abilitatile de a gandi, de a te misca, de a trai.

Patru saptamani.

3 comments on “Patru

    • Aceasta postare e din seria: criptice, personale. Nu e scrisa asa ca sa genereze intrebari.
      Asta inseamna ca cine intelege, trebuie sa inteleaga. Si de asemenea, ca cine nu intelege, nu trebuie sa inteleaga.
      Simplu ca buna ziua.
      Multumesc.

  1. Pingback: Minciuna “sociala”, la fel de insuportabila « Mirandolina – Oglinda lumii prin ochii mei

Te ascult