Archive for 24 février 2010

Popularitate in real si-n virtual

24 février 2010

Ziceam zilele trecute ca sunt asaltata. Si sunt, fara exagerare. Cum spunea S, despre mine, « asta numesc eu o femeie de succes » 😛   In ziua in care mi-a spus S asta, erau (parca) 28 de cereri. Din care am mai sters, am mai respins. Am si acceptat cateva. Acum sunt 32…  Chiar nu stiu de ce, cum, pentru ce. Stati asa, nu va revoltati, explic! Ca idee, eu am dorit initial sa accept in lista mea de Facebook doar oameni pe care ii cunosc. Nici nu-mi placea deloc Facebook-ul. Imi facusem cont pentru partidul din care sunt membru. Bine, la scurt timp FB m-a cucerit, (asta e o alta poveste, foarte frumoasa si emotionanta, pe care o voi povesti separat, mai tarziu). Insa oricum, faceam tare diferenta intre Linkedin, unde am un profil profesional, si Facebook, care e mult mai personal, mai intim. Poate ca nu am chef sa las pe oricine sa-mi vada interiorul sufletului, sa fie partas la bucuriile si tristetile mele. La strigatele mele de revolta, sau la cantecele mele de fericire. Asa cum n-as iesi la o cafea cu oricine, asa cum nu as povesti viata mea oricui, tot asa nu vroiam sa las pe oricine langa mine. Apoi, lucrurile s-au complicat. Am avut si eu chef sa cer acceptul unor oameni pe care nu-i cunosteam direct, dar ale caror raspunsuri la postarea unui prieten comun imi placeau, ma starneau. Oameni care imi provocau curiozitatea sau interesul. De felul meu, sunt avida de oameni inteligenti. De oameni DIFERITI. De oameni care sunt peste medie. De oameni care nu marsaluiesc in rand. De oameni care ies din norme.  De oameni care au ceva de spus. Pe care ii poti asculta cu placere. De la care afli ceva. Cu care poti discuta, schimba argumente. Inteleg deci perfect ca unii oameni imi cer acceptul (desi sunt o pura necunoscuta pentru ei). Ce nu inteleg insa este atunci cand uitandu-ma la profilul lor nu vad mare lucru in comun, cand nu avem amici comuni relevanti (chiar si virtuali — o sa radeti, dar eu am prieteni pur virtuali pe care ii consider foarte relevanti), cand nu imi amintesc unde am interactionat (la postarea cuiva…) Bine, ok, la barbati inteleg, pot sa inteleg de unde pana unde le-a venit ideea brusca. Sunt blonda, atragatoare (zic unii). Pot admite. Dar la fete?  Mister. De ce ma cauta, de ce ma adauga? Nu pot si nu vreau sa adaug oameni pentru numar. De fapt, vorbind de numere, chiar ma nelinistesc. In mod sincer. Sunt deja multi. Ehe, unde e Bogdan care mi-a vorbit primul de numarul lui Dunbar… Da, stiu ca se pot proteja postarile. Stiu de nivelele de intimitate. Stiu toate astea. Insa nu vad interesul de a pierde atat timp selectand ce si cum si cui arat. E mai simplu la mine. Cine e in lista, inseamna ca a meritat sa fie acolo… Atunci sunt obligata sa refuz. Sau sa astept. Si oamenii aceia stau in anticamera. In stand by. Pentru…

📌
6💬 read more

Trei saptamani: ciorba si principiul terapeutic

Asta seara am facut ciorba. Nu e nimic extraordinar in asta, si nimic neobisnuit, fac ciorba destul de des. E unul din lucrurile care-mi lipseau cel mai mult cat am stat in Franta, si ca atare, acum sunt destul de atasata de asta. (si cand ma gandesc cat uram ciorba, cand eram copil! Ca orice copil, cred) Deci nimic neobisnuit, fac asta des. Insa asta seara a fost totusi ceva special. Asta seara am taiat legumele. Asta nu mai facusem demult. Grabita, am sucombat acum ceva vreme (stiu, puristii se vor oripila) usurintei de a folosi legumele congelate, gata taiate. Asta seara am avut chef sa curat si sa tai legumele. Am simtit ca asta-mi va face bine. Morcovii, telina, patrunjelul (radacina), ceapa. Le-am curatat, le-am spalat, le-am taiat. Am observat ca mi-am pierdut un pic indemanarea. In timp ce le taiam, pe indelete, m-am gandit. M-am gandit indelung. Foarte mult. Am gandit cu regret ca imi place sa gatesc si ca e pacat ca nu fac asta mai des. Ca a devenit un gest prea banal, prea cotidian, si caruia ii consacru prea putina reflectie, prea putin timp, prea putina gandire. Am gandit ca activitatile manuale (fie ca e vorba de curatenie, de taiat legume, de aspirat), ma curata, parca. Ma purifica. Ma justifica. Am gandit ca e bine. Uite, fac ciorba, deci inca traiesc. Ca mi-a fost rau in ultimele saptamani. Foarte rau. Ca s-au naruit lucrurile. Si ca in ciuda acestei demolari,  in ciuda cataclismului, am functionat social, ba chiar am dat impresia ca sunt mai puternica decat in momente mult mai bune. In plus, nu mi-am pierdut simtul umorului. Poate chiar acel umor un pic biciuitor, cinic. M-am gandit, in timp ce taiam morcovii, ca tocmai imi spusese o prietena (nu cineva indepartat, care nu ma cunoaste), ca ma admira pentru ce fac in ultimul timp. Dar ce fac in ultimul timp?  A raspuns: Ca traiesti. Ca pari puternica. Ca nu te lasi abatuta. Sigur. M-am bucurat ca par asa. Ca in mine lucrurile stau altfel, asta e altceva. Nu e putin lucru sa pari in regula. Atunci cand tu stii ca esti pe cale sa ti se scurga sufletul printre degete. Atunci cand stii ca esti pe cale sa iti pierzi aerul, lumina, cuvintele. Atunci cand te simti la capat. Da, stiu, intai si intai au fost oamenii. Oamenii aceia care au fost langa mine, dintre care doar o mica parte stiau ce e cu mine, ce traversez. Restul, pur si simplu, venisera, parca trimisi de o entitate superioara. Sa aiba grija de mine. Sa ma duca inspre ziua urmatoare. Sa mai vad un rasarit.  Intai m-am mirat. Era prea mult ca sa fie o simpla coincidenta, erau prezenti in fiecare seara. Apareau din neant. Unii apareau de peste ani. Incredibil. Apoi am inceput sa ma obisnuiesc cu asta. Sa o primesc ca pe un dar dumnezeiesc, dar sa stiu ca cineva sus, ma iubeste si ma apara. Si au continuat sa vina, sa fie aici, langa mine, nestiind ei insisi ce…

📌
23💬 read more