Ziceam zilele trecute ca sunt asaltata. Si sunt, fara exagerare. Cum spunea S, despre mine, “asta numesc eu o femeie de succes” 😛
In ziua in care mi-a spus S asta, erau (parca) 28 de cereri. Din care am mai sters, am mai respins. Am si acceptat cateva. Acum sunt 32… Chiar nu stiu de ce, cum, pentru ce. Stati asa, nu va revoltati, explic!
Ca idee, eu am dorit initial sa accept in lista mea de Facebook doar oameni pe care ii cunosc. Nici nu-mi placea deloc Facebook-ul. Imi facusem cont pentru partidul din care sunt membru. Bine, la scurt timp FB m-a cucerit, (asta e o alta poveste, foarte frumoasa si emotionanta, pe care o voi povesti separat, mai tarziu). Insa oricum, faceam tare diferenta intre Linkedin, unde am un profil profesional, si Facebook, care e mult mai personal, mai intim. Poate ca nu am chef sa las pe oricine sa-mi vada interiorul sufletului, sa fie partas la bucuriile si tristetile mele. La strigatele mele de revolta, sau la cantecele mele de fericire. Asa cum n-as iesi la o cafea cu oricine, asa cum nu as povesti viata mea oricui, tot asa nu vroiam sa las pe oricine langa mine.
Apoi, lucrurile s-au complicat. Am avut si eu chef sa cer acceptul unor oameni pe care nu-i cunosteam direct, dar ale caror raspunsuri la postarea unui prieten comun imi placeau, ma starneau. Oameni care imi provocau curiozitatea sau interesul. De felul meu, sunt avida de oameni inteligenti. De oameni DIFERITI. De oameni care sunt peste medie. De oameni care nu marsaluiesc in rand. De oameni care ies din norme. De oameni care au ceva de spus. Pe care ii poti asculta cu placere. De la care afli ceva. Cu care poti discuta, schimba argumente.
Inteleg deci perfect ca unii oameni imi cer acceptul (desi sunt o pura necunoscuta pentru ei). Ce nu inteleg insa este atunci cand uitandu-ma la profilul lor nu vad mare lucru in comun, cand nu avem amici comuni relevanti (chiar si virtuali — o sa radeti, dar eu am prieteni pur virtuali pe care ii consider foarte relevanti), cand nu imi amintesc unde am interactionat (la postarea cuiva…) Bine, ok, la barbati inteleg, pot sa inteleg de unde pana unde le-a venit ideea brusca. Sunt blonda, atragatoare (zic unii). Pot admite. Dar la fete? Mister. De ce ma cauta, de ce ma adauga? Nu pot si nu vreau sa adaug oameni pentru numar. De fapt, vorbind de numere, chiar ma nelinistesc. In mod sincer. Sunt deja multi. Ehe, unde e Bogdan care mi-a vorbit primul de numarul lui Dunbar…
Da, stiu ca se pot proteja postarile. Stiu de nivelele de intimitate. Stiu toate astea. Insa nu vad interesul de a pierde atat timp selectand ce si cum si cui arat. E mai simplu la mine. Cine e in lista, inseamna ca a meritat sa fie acolo…
Atunci sunt obligata sa refuz. Sau sa astept. Si oamenii aceia stau in anticamera. In stand by. Pentru ca nu ii refuz pe cei pe care consider ca poate ii voi reintalni, si poate voi intelege ulterior de ce vor sa fie conectati cu mine. Ii tin acolo… mai au o sansa. Sa vad cine sunt, cum sunt, ce vor, ce cred, ce ii face sa rada sau sa planga. Nu fiti suparati pe mine. E legitim. Asa cum in viata am dreptul sa selectez cu cine ies la cafea, cu cine merg sa dansez, cu cine colaborez… tot asa si in lumea FB. Si voi, la randul vostru, la fel, aveti acelasi drept.
Oricum, dupa toata povestea asta, voi, cei din lista mea, stiti ca nu sunteti acolo in niciun caz din intamplare. Si cu atat mai putin din lipsa de prieteni… (nu ca ma laud, dar sunt populara!)
update: Astazi (25 februarie 2010) a mai avut aceeasi dilema un prieten. Am discutat despre asta… si intre timp, la mai putin de 24 de ore de la scrierea acestei postari, iata cate cereri am acum 😉
