Regenerarea. In rau, ca si in bine

Ceva e innodat, ceva ce trage inapoi, ceva ce trebuie desfacut, rupt, taiat. Ca un nod gordian; dar unde e sabia ca sa-l pot reteza?
Durerile prezente sunt mult mai teribile si crude decat durerile trecute. E ca un sfarsit de lume. Chiar daca avem constiinta ca am depasit in viata dureri mai mari, faptul ca durerile prezente ne ard acum face ridicola comparatia cu durerile stinse.
Suntem extrem de subiectivi in durere, si nu-s sigura ca avem aceeasi putere de a judeca la fel fericirile.
De cateva zile, poate chiar saptamani, simt un blocaj. La inceput am catalogat acest sentiment drept o simpla perioada de off, de inchidere in mine insami, cum mai traversez cateodata. Am asteptat, cuminte si rabdatoare, inseninarea.
Ea nu mai vine. Cel mai rau este ca realizez ca am depasit dureri mai mari, ca am supravietuit unor probe mult mai serioase, mai zguduitoare, mai grave, mai puternice. Si totusi, acum ma doare ca si cand e prima durere din viata mea. Ma doare ca o sfasiere, ca o rupere, ca si cand pana acum nici nu am stiut ce inseamna raul.
Ma dau doi pasi inapoi (caci intotdeauna imi pastrez structura logica si o doza de pragmatism amestecata cu umorul nelipsit- si-n negrul hau stiu sa fac haz de necaz), si ma uit cu atentie, ma studiez din exterior. Sunt tot eu, cum ma stiu, puternica, solida, nesupusa. Sunt eu, cea calita, trecuta prin foc si para. Sunt tot eu, peste o mie de vieti. Am depasit lucruri teribile, si le stiu. Ma mai lupt si acum cu lucruri dificile, si le stiu si pe acestea. Iar acum, durerea ar trebui sa fie direct proportionala cu… Si totusi, nu e.  Ma doare de parca sunt un nou nascut si e prima mea durere. Ma doare, de parca nu am mai infruntat niciodata asta. Ma doare si parca nu mai stiu sa respir. Ma deruteaza asta. Spiritul meu logic e luat prin surprindere, contrazis, luat in raspar. Nimic din certitudinile mele nu se mai verifica.
Stiam ca ma regenerez in iubire, am constatat asta demult. De aceea ma investesc total, de aceea sunt ca neinceputa, de aceea imi dau sufletul pe tava. Pentru ca nu raman atarnata in iubirile trecute, si pentru ca ma regenerez complet. E ca si cand contorul e la zero. Si incep atunci sa traiesc. Acum stiu ca asa voi fi pana la sfarsitul vietii, si ca iubesc atat de intens de parca e prima, singura si ultima oara.
Dar acum abia descopar ca ma regenerez pana si in durere. Pana si in capacitatea de a suferi. Ca si cand restul durerilor, prin faptul ca s-au dus, prin faptul ca le-am depasit, ca am incheiat socotelile cu ele, ar fi disparut complet de pe fata pamantului. Ca si cand n-ar fi existat niciodata. Ca si cand durerea asta e prima, imensa, sfasietoare. Unica.

1126121_66243825.jpgIn plus, “legenda” spune ca din durere se nasc marile creatii. Chiar am un prieten bun, suflet de artist, care se mentine artificial in durere pentru a putea crea. Spune ca dincolo de durere, nu poate sa zamisleasca nimic valoros artistic. Ei bine, iar sunt altfel decat restul lumii! La mine nu si nu! Durerea ma blocheaza. Ma inchide. Ma face sa fiu tacuta, ne-creativa, intoarsa spre interiorul meu, necomunicand cu ceilalti, cu exteriorul, refuzand orice fel de schimb cu lumea. Nu numai ca nu creez in durere, dar nici macar nu functionez in durere! Am tone de chestii de facut, si stau in jurul lor, masurandu-le din priviri, nedezvoltandu-le, reusind abia sa le bag in seama. 
Nici macar de scris nu mai scriu. Scrisul, care la mine e o zvacnire, o respiratie, scrisul, spontan, care face parte intrinseca din mine!
Sunt o fiinta solara, vesela, am nevoie de senin, de soare, de caldura, de liniste ca sa ma dezvolt. Sunt mai degraba o planta. La mine, suflul creator vine din fericire. Durerile ma chircesc, ma inchid, ma anihileaza. Sunt focalizata spre ele.
Vreau sabia sa retez nodul!

One comment on “Regenerarea. In rau, ca si in bine

  1. Pingback: Prima data ca niciodata « Mirandolina – Oglinda lumii prin ochii mei

Te ascult