Despre fidelitate si destainuirile celuilalt

Am avut intotdeauna o inalta idee despre corectitudine. Despre ce datoram celui de langa noi. Despre cat dam atunci cand promitem, si despre ce se considera, oricum, promisiune implicita.
La mine dragostea e ceva absolut, infinit, fara granite.  Adica nu pun limite, bariere, margini, limitari. E ceva mai degraba fuzional decat ceva dozat. Sa visezi cu acelasi creier, sa vezi cu aceeasi ochi, sa respiri cu aceiasi plamani, sa fi unul, nu doi. Ca o contopire. Ca o completare. Tu, partea mea lipsa, geamanul meu taiat candva cu bisturiul, si regasit, intru o alipire perfecta.

Cand eram mai mica, de fapt, cand eram copil, adolescenta, si apoi cand am devenit femeie, intr-un alt fel de societate decat cea mioritica, demult, inca de la inceput, am inteles ca fidelitatea masculina e ceva ce nu exista, sau mai bine zis, nu poate exista pe termen lung. Stiu, suna cinic, dar asa am inteles eu. In situatii anumite, pe perioade limitate, poate exista, dar nu ca stare lunga. Si, in ceea ce credeam  eu atunci a fi intelepciunea mea, m-am impacat cu ideea ca nu se poate, si am decis sa nu astept si sa nu pretind ceea ce celalalt nu poate da. Ba mai mult, imi elaborasem in capsorul meu blond ideea conform careia nu cer si nu astept fidelitate fizica, din moment ce barbatul nu o poate oferi, insa, ce e important, ce imi arata si-mi dovedeste legatura puternica dintre noi, este sinceritatea, dincolo de orice. Ok, nu poate fi fidel fizic, am inglobat aceasta data a problemei, ca pe o axioma, ca pe ceva ce nu poti schimba, ca pe o regula de baza cu care trebuie sa joci. Insa gandeam ca trebuie sa stiu, ca vreau sa stiu, ca trebuie sa-mi spuna, sa-mi destainuie, daca se intampla, pentru ca asta inseamna sa ai incredere in cel de langa tine, si sa-l respecti : sa nu-l minti. Si am crezut mult timp ca vreau sa stiu, ca vreau sa aud din gura lui insusi, si ca lucrurile trebuie sa se intample asa.
Prima mea iubire a durat 8 ani, si a fost exact asa, fuzionala, totala, ne ajungeam noua insine, ne bucuram de fiecare moment, ne bucuram chiar ca suntem in acelasi avion, care era sa cada, ca sa murim impreuna, si sa nu traim nenorocirea de a supravietui celuilalt. Nu am avut ocazia sa-mi verific ideile despre fidelitate, caci Philippe era, din punctul acesta de vedere, ireprosabil, doar al meu.

Asa ca am ajuns la varsta de 25 de ani crezand in continuare ca vreau, ca trebuie, si ca e bine sa stiu, nefiind niciodata pusa in situatia respectiva, de a verifica daca e bine sa stii. Credeam in continuare ca asa e bine, ca asta intareste legatura, ca asta salveaza relatia, ca asta demonstreaza superioritatea legaturii dintre doi oameni fata de ceea ce se poate lega in exterior.
Urmatoarea mea iubire a fost altfel, si iata-ma pusa in situatia sa inteleg si sa verific daca e corect ce credeam, daca e bine sa-mi spuna. Nu, nu e bine, ma inselasem amarnic. E distructiv sa stii, e dureros, e generator de suferinta si de imagini de cosmar care te urmaresc.
Acum stiu ca nu vreau sa stiu, si ca nu trebuie si nu e bine sa stiu, daca asta trebuie (totusi !) sa existe. Dar mai stiu ceva: nu numai ca vreau sa nu stiu, adica implicit sa ma minta, dar vreau ca nici macar sa nu banuiesc ca ar putea exista altceva ! Banuiala, fie ea si o umbra, e déjà prea rau si prea mult, si déjà prea chinuitor.

Adica daca vreodata chiar s-ar intampla, nu numai ca nu vreau sa stiu, dar vreau nici macar sa nu banuiesc ! Vreau sa se descurce ca nici macar sa nu simt. Ceea ce e greu, pentru ca ma prind repede, fac legaturi, fac deductii, sunt scormonitoare, imi merge mintea repede, am viteza de procesare a informatiilor ridicata, si fac si conexiuni…  Si am simturi dincolo de cele palpabile, am fire invizibile care ma leaga de cel dragi, canale deschise prin care simt ce face. Deci greu. Nu stiu care e solutia, pare o dilema aproape imposibil de rezolvat…
concluzia: sa nu se intample, probabil 🙂


10 comments on “Despre fidelitate si destainuirile celuilalt

  1. Eu chiar am trait ceea ce unii ar numi “exceptia care confirma regula”, 30 de ani de iubire reciproca. Nu cred ca am cuvinte sa exprim mai mult.
    I-am pretins si i-am oferit incredere si respect, si a fost suficient . Nimic nu a umbrit relatia atatia ani.
    El m-a iubit intr-atat incat m-am simtit in siguranta, iar eu am avut intelepciunea sa nu scormonesc inutil. Asa ca si acum, dupa atatia ani am convingerea ca am fost “the only one”.
    Pe de alta parte stiu ca a fost o sansa divina sa ne intalnim, si cand simti asa ceva nu iti permiti sa gresesti.
    Week-end placut!

    • am nevoie cateodata de confirmari, dar ce vroiam sa spun este ca nu caut neaparat sa mi se spuna “ai dreptate”. Uneori, discutiile in contradictoriu, politicoase si argumentate, nasc progres.

  2. Nici nu voiam sa spun asa ceva…
    Doar vorbesc despre … gandurile mele…
    Fara a avea pretentii de dreptate universala…
    Rezonez… doar…
    Din dorinta mea atavica de progres…
    Asa cum spuneai pe undeva… nu cred ca ne-am nascut pentru micile realizari materiale… sper ca scopul existentei noastre in acest colt de Univers este altul…
    Imi place sa cred asa…

Te ascult