Un cuvant esential: adio!

8 novembre 2009

Un moment foarte important intr-o relatie (trecuta) este acela al despartirii.
E indispensabil sa il consumi, e esential sa traiesti acel moment, ca sa poti trece mai departe. Altfel, nu esti om, esti neintreg, ramai agatat, atarnat, suspendat in vid. Nu discut aici despre cine pe cine paraseste, despre de ce paraseste, despre motivele care il fac pe unul din protagonistii povestii (sau chiar pe amandoi) sa decida ca, dintr-o data, e mai bine in afara povestii decat inauntru. Fiecare poveste are nevoie de un final, pentru a putea fi rotunda, intreaga, pentru ca cei implicati sa poata sa se vindece, sa o asimileze si, intr-un timp mai lung sau mai scurt, pentru a putea face loc altor povesti. O poveste sfarsita, dar fara despartire, e mai putin poveste. E ceva ce nu putem oculta, e ca un blestem de care nu ne putem dezlega, decat printr-un final, consumat.

Ce mi-a venit, va intrebati? Ce m-a apucat? Nu, nu faceti presupuneri. Nu e nimic legat de mine (nici pe departe, nici vorba). Raspunsul e mai simplu de atat: gandesc asta pentru ca am vazut un film asta seara, la Institutul francez, La tete de maman.
Pe scurt, subiectul: o adolescenta sufera pentru ca mama ei este mereu trista, indispusa, fara chef de viata, bolnava, nu stie sa interactioneze nici macar cu ea, copilul ei, sau cu sotul ei. Descopera intr-o zi o banda veche de film in care mama ei era fericita. Alaturi de alt barbat 🙂 Atunci, cu nebunia adolescentei, se hotaraste sa-l gaseasca pe acesta, pentru a-i reda mamei surasul. Ma rog, nu mai conteaza detaliile, cert e ca la un moment dat, mama ei are ocazia de a consuma, dupa 20 de ani de la acel moment, despartirea. Are ocazia de a rosti, macar dupa 20 de ani: « Te parasesc, Jacques, suntem prea tineri, nu ne putem angaja inca. » Putin conteaza motivul, in cazul acesta,  consumarea scenei este importanta, esentiala, vitala, primordiala….

M-a emotionat mult, cu atat mai mult cu cat si eu am simtit asta, in viata mea. Am trait-o, cu sangele si carnea mea vie. Candva, nu intrebati cand si cum (nici nu conteaza neaparat, e dincolo de perdeaua de intimitate, groasa, pe care doresc sa o pun intre viata mea aratata si viata privata), dupa o poveste furtunoasa si intensa pana la nebunie, care dura de 2 ani, a intervenit o despartire. Dar era o despartire exterioara relatiei, provocata de niste imprejurari pe care nici unul dintre noi nu le controlase.
Am trait cele trei luni care au urmat ca si cand eram suspendata in vid, neterminata, neintreaga. Agatata undeva in neant. Nu respiram, nu vorbeam, nu mancam. Supravietuiam, ma miscam in virtutea inertiei.  In ne-viata. Cu val negru pe ochi si pe suflet.
Aveam nevoie de un final care sa ne apartina. Oricat de trist, oricat de urat, oricat de nedorit, oricat de negru, dar AL NOSTRU. Provocat de mine, sau de el, sau de amandoi, dar de NOI. Nu conta de cine. Dar trebuia sa fie din interior, al nostru. Ca sa putem « face doliul », cum spun francezii. Da, ca sa putem trece mai departe. Ce am facut atunci? Ei bine, dupa cele trei luni mai mult moarta decat vie, am reluat povestea. Nu pentru ca ea ar mai fi avut vreun sens. Dar aveam amandoi nevoie sa consumam despartirea. Si da, dupa maxim doua luni, ne-am despartit. Dar o despartire dictata din interiorul relatiei, si nu din exterior.
E importanta despartirea…
Asa cum rudele celor disparuti (pe mare, in accidente, rapiti, etc), nu pot face doliul dupa cel disparut, si cateodata, dupa mult timp si suferinte intense, nu e rar sa ii auzi spunand ca ar prefera sa-i gaseasca trupul, mort, ramasite, decat sa nu-l gaseasca deloc, niciodata, exact la fel, nu putem cicatriza ranile larg deschise ale unei despartiri neconsumate. Nu putem sa ne insanatosim decat dupa consumarea momentului. Oricat de dureros ar fi acesta, si de nedorit.

p.s. Nu-mi sariti in cap, protestand si invocand relatiile care dureaza pana la moarte. Da, exista si acelea, eu stiu si cred in ele. Insa si acelea au un final, o despartire din interiorul relatiei: si anume, moartea unuia dintre cei doi protagonisti. Acea moarte este o despartire, un adio. Deci se incadreaza perfect in regula de necesitate a existentei despartirii, care e esentiala. Iar eu cred in dragostea « pana ce moartea ne va desparti ». Si dau tot celuilalt, pentru ca nici nu stiu sa fac altfel.