Lectia trei: limitele

Se spune ades ca limitele sunt doar in mintea noastra. Intr-o anumita masura, cred asta. Daca nu stii sa visezi, sa te imprietenesti mental cu dorintele tale, ele nu pot fi realizate, limitele  nu-ti pot fi impinse mai departe.   Vorbeam cu un prieten, care-mi povestea despre o cunostinta care lucreaza la CFR de ani de zile. Nu se vede mental in alta parte, pur si simplu. El nu se poate imagina in alta parte decat in CFR.  Viata lui este asta, la alta nu se poate nici macar gandi, ca si cand, dincolo n-ar exista nimic. La fel, acum cativa ani, o fosta colega de scoala generala, care lucra la Distrigaz, cu un salariu  mic, si doi copii mici singura, a refuzat sa mearga in alta parte, unde ar fi castigat mai mult, doar din teama, din imposibilitatea de a se plasa mental in acea situatie noua.   Acestea sunt doar niste exemple cu tinte materiale, dar de fapt, lectia limitelor se aplica si mai mult la tinte nemateriale, cumva mai greu de atins. Si clar, mai importante.

De fapt, ne permitem sa fim doar ceea ce putem imagina.   Primul pas din a merge inainte, prima actiune pentru a impinge limitele, este sa ti le poti inchipui, sa-ti dai voie sa ti le povestesti, sa le visezi, sa ti le insusesti, intai  mental.   Daca tu insuti nu te vezi acolo, in situatia respectiva, in locul respectiv, atunci afla ca nu vei fi niciodata!   Pare o banalitate, dar nu e. Odata ce constientizezi asta, si ai curajul de a-ti dori lucruri, ele pot deveni posibile. Iar toate acestea sunt ca niste trepte. Azi urci una, maine alta, peste o  saptamana, o luna, urci inca una. Orizontul ti se dezvaluie, se degajeaza.   Trebuie sa crezi ca poti face, sa poti visa ca poti face, ca sa poti de fapt face.   Fiecare are provocarile lui, la nivel foarte personal. Ele nu pot fi universale, si nici nu pot fi imprumutate ca niste carti citite, de la unul la altul.   Fiecare trebuie sa-si fixeze limitele, sa-si viseze visele. La nivele mai mult sau mai putin concrete.

p.s. Lectia limitelor vine dupa prima lectie de viata, renuntarea, si dupa a  doua, uitarea.
p.p.s. Am spus ca este necesar sa-ti permiti sa te imaginezi in situatia respectiva, insa nu si suficient, pentru a ajunge acolo. E un intreg antrenament depasirea limitelor.

Zidul: o istorie personala, 20 ans après

S-au implinit azi 20 de ani de cand a cazut Zidul Berlinului.
Nu, n-am sa fiu lacrimogena, n-am sa spun nimic de istorie.
Ba da, am sa povestesc despre istorie, dar despre istoria personala :))

Zidul. L-am vazut in picioare. Din partea estica, evident. Plecasem (cred ca aveam 15 ani, sau poate 13-14), prin BTT in Germania de Est. Si singurele excursii la care aveam acces, erau cele in tarile socialiste (minus RF Iugoslavia). Pentru mine, Germania de est a fost deja o tara mai la vest 🙂 Si nu numai pentru ca e geografic in vest. Dar magazinele lor erau pline, aveau pantofi draguti, haine, rafturi pline, lumina pe strazi. Si apoi, Germania de Est era si Sans Souci. Dar tot de acolo vine si una din cele mai crunte amintiri ale mele, ale vietii mele… Copiii fiind, eram deci in excursie in RDG. Ei bine, in programul excursiei figura si o vizita la un lagar. Si nu, nu aveam de ales. Tin minte ca am avut un soc extraordinar de puternic, intrand acolo. Am vazut mesele de ceramica cu scurgere in ele, pe care se spune ca chirurgi germani faceau experiente pe umani. Dupa ce ne-au plimbat pe acolo, printre dureri trecute, mult prea prezente, ne-au dus, tot in lagar, intr-o sala unde ne-au proiectat un film cu imagini de atunci. Cu munti de unghii smulse, cu maldare de par. Inca acum cand scriu, mi se incranceneaza sufletul. E cumplit. Si nu pot sa lungesc povestirea, e prea atroce.
Si cum cei care au facut programul excursiei ori erau roboti, ori erau nazisti, dupa aceasta vizita era prevazut un pranz la un restaurant vanatoresc, cu trufandale. E nevoie sa va mai spun ca nu a mancat nimeni?

Zidul. Am lucrat la singurul ziar din Franta, care, in ciuda faptului ca apartinea unui grup mare de presa, (Hachette Lagardere),  “ratase” stirea caderii zidului. Adica nu o aveau a doua zi pe prima pagina… Desi prima pagina se schimba pana la 1 dimineata. Insa, pur si simplu, responsabilul din acea zi a “scapat-o”. Asta nu l-a impiedicat, ulterior, sa aiba o cariera de succes 🙂

Zidul. Acum, dupa 20 de ani, ma uit in jurul meu, in tara aceasta din sud-estul Europei, unde traiesc. Ce am invatat in 20 de ani? Sa ne insultam, sa nu vedem mai departe de interesul nostru meschin, sa curatam noroiul de pe pantalonii sefului, sa ii invitam afara din oras, din judet chiar, pe cei care comit delictul de a gandi altfel decat noi? Sa mintim, sa sfidam?
Chiar, ce ne-au adus acesti 20 de ani? Erau cei 20 de ani ai lui Brucan. L-au hulit atunci, dar Brucan era de fapt prea optimist.
20 de ani e varsta maturitatii. Iesirea din adolescenta. Devii adult, trebuie sa te tii pe propriile picioare, pleci din casa parinteasca, inveti sa traiesti…
Noi ce am invatat in 20 de ani? Ah, da, stiu. Singurul lucru care-mi vine in minte: am invatat engleza de la MTV!

p.s. Pentru fraza de mai sus, (“eu am invatat engleza de la MTV”) drepturile de autor merg la prietena mea draga, care mi-a spus fraza asta, intr-o discutie, senin. Si atunci am realizat ce diferenta de varsta avem 🙂 Ea e nascuta in 81, e normal. Eu in 89 aveam 17 ani, iar cand s-a deschis MTV in Romania, eram deja studenta in Franta.

Un cuvant esential: adio!

Un moment foarte important intr-o relatie (trecuta) este acela al despartirii.
E indispensabil sa il consumi, e esential sa traiesti acel moment, ca sa poti trece mai departe. Altfel, nu esti om, esti neintreg, ramai agatat, atarnat, suspendat in vid. Nu discut aici despre cine pe cine paraseste, despre de ce paraseste, despre motivele care il fac pe unul din protagonistii povestii (sau chiar pe amandoi) sa decida ca, dintr-o data, e mai bine in afara povestii decat inauntru. Fiecare poveste are nevoie de un final, pentru a putea fi rotunda, intreaga, pentru ca cei implicati sa poata sa se vindece, sa o asimileze si, intr-un timp mai lung sau mai scurt, pentru a putea face loc altor povesti. O poveste sfarsita, dar fara despartire, e mai putin poveste. E ceva ce nu putem oculta, e ca un blestem de care nu ne putem dezlega, decat printr-un final, consumat.

Ce mi-a venit, va intrebati? Ce m-a apucat? Nu, nu faceti presupuneri. Nu e nimic legat de mine (nici pe departe, nici vorba). Raspunsul e mai simplu de atat: gandesc asta pentru ca am vazut un film asta seara, la Institutul francez, La tete de maman.
Pe scurt, subiectul: o adolescenta sufera pentru ca mama ei este mereu trista, indispusa, fara chef de viata, bolnava, nu stie sa interactioneze nici macar cu ea, copilul ei, sau cu sotul ei. Descopera intr-o zi o banda veche de film in care mama ei era fericita. Alaturi de alt barbat 🙂 Atunci, cu nebunia adolescentei, se hotaraste sa-l gaseasca pe acesta, pentru a-i reda mamei surasul. Ma rog, nu mai conteaza detaliile, cert e ca la un moment dat, mama ei are ocazia de a consuma, dupa 20 de ani de la acel moment, despartirea. Are ocazia de a rosti, macar dupa 20 de ani: “Te parasesc, Jacques, suntem prea tineri, nu ne putem angaja inca.” Putin conteaza motivul, in cazul acesta,  consumarea scenei este importanta, esentiala, vitala, primordiala….

M-a emotionat mult, cu atat mai mult cu cat si eu am simtit asta, in viata mea. Am trait-o, cu sangele si carnea mea vie. Candva, nu intrebati cand si cum (nici nu conteaza neaparat, e dincolo de perdeaua de intimitate, groasa, pe care doresc sa o pun intre viata mea aratata si viata privata), dupa o poveste furtunoasa si intensa pana la nebunie, care dura de 2 ani, a intervenit o despartire. Dar era o despartire exterioara relatiei, provocata de niste imprejurari pe care nici unul dintre noi nu le controlase.
Am trait cele trei luni care au urmat ca si cand eram suspendata in vid, neterminata, neintreaga. Agatata undeva in neant. Nu respiram, nu vorbeam, nu mancam. Supravietuiam, ma miscam in virtutea inertiei.  In ne-viata. Cu val negru pe ochi si pe suflet.
Aveam nevoie de un final care sa ne apartina. Oricat de trist, oricat de urat, oricat de nedorit, oricat de negru, dar AL NOSTRU. Provocat de mine, sau de el, sau de amandoi, dar de NOI. Nu conta de cine. Dar trebuia sa fie din interior, al nostru. Ca sa putem “face doliul”, cum spun francezii. Da, ca sa putem trece mai departe. Ce am facut atunci? Ei bine, dupa cele trei luni mai mult moarta decat vie, am reluat povestea. Nu pentru ca ea ar mai fi avut vreun sens. Dar aveam amandoi nevoie sa consumam despartirea. Si da, dupa maxim doua luni, ne-am despartit. Dar o despartire dictata din interiorul relatiei, si nu din exterior.
E importanta despartirea…
Asa cum rudele celor disparuti (pe mare, in accidente, rapiti, etc), nu pot face doliul dupa cel disparut, si cateodata, dupa mult timp si suferinte intense, nu e rar sa ii auzi spunand ca ar prefera sa-i gaseasca trupul, mort, ramasite, decat sa nu-l gaseasca deloc, niciodata, exact la fel, nu putem cicatriza ranile larg deschise ale unei despartiri neconsumate. Nu putem sa ne insanatosim decat dupa consumarea momentului. Oricat de dureros ar fi acesta, si de nedorit.

p.s. Nu-mi sariti in cap, protestand si invocand relatiile care dureaza pana la moarte. Da, exista si acelea, eu stiu si cred in ele. Insa si acelea au un final, o despartire din interiorul relatiei: si anume, moartea unuia dintre cei doi protagonisti. Acea moarte este o despartire, un adio. Deci se incadreaza perfect in regula de necesitate a existentei despartirii, care e esentiala. Iar eu cred in dragostea “pana ce moartea ne va desparti”. Si dau tot celuilalt, pentru ca nici nu stiu sa fac altfel.