Patriotismul si speranta de mai bine

Postarea mea despre aberatia de a “rechizitiona” spatii publicitare a trezit reactii extremiste, iar asta m-a determinat sa ma gandesc adanc la ce inseamna a fi roman, sau a fi mandru ca esti roman. La ce e patriotismul si cum credem ca se poate manifesta el.
Acum cativa ani, un prieten bun, pe care il admir pentru inteligenta si pentru traseul sau in viata, a scris ceva cu un subiect asemanator pe un forum, unde intrase in contradictie cu alti romani. Mi se pare foarte greu sa depasesc calitatea rationamentului sau si a exprimarii sale (cu atat mai mult cu cat intotdeauna l-am admirat pentru ce scrie). Dar, confruntata cu aceeasi situatie, simt nevoia sa imi lamuresc si eu pozitia.

Eu cred ca a-ti iubi tara nu inseamna sa o vezi perfecta. Asa cum adevarata iubire fata de un om este sa-l iubesti cunoscandu-l, cu ale sale, si bune si rele, si nu a iubi o imagine faurita, care ar avea doar calitati, in acelasi fel, a-ti iubi tara inseamna sa ii constientizezi si partile slabe, lucrurile care pot fi schimbate si care trebuie schimbate. Eu cred ca asta e cheia progresului: a recunoaste minusurile, pentru a incepe sa cladesti ceva mai bun, in schimbare.
Cred ca atunci cand, din patriotism prost inteles, aperi si lucrurile proaste, doar pentru ca acestea sunt romanesti, atributul de romanesc echivaland cu perfect, sau chiar si cu suficient, lucrurile incremenesc si partile rele se perpetueaza. La izvorul acestui comportament sta acel atat de romanesc: “Lasa ca merge si asa”, cu derivatele sale. Pana la culmea: “Totul e perfect, daca tu contesti ceva, nu esti patriot!

Sunt oameni care se simt datori sa apere cu ghearele si dintii orice porcarie, numai pentru ca aceasta e romaneasca, ca si cand s-ar simti mostenitorii directi ai lui Burebista. Oameni de acest gen, cu purtari de felul acesta, intepenesc societatea, perpetuand mecanisme gresite. In incrancenarea lor de a apara orice chestie romaneasca, ei impiedica ameliorarea societatii, impiedica drumul spre mai bine. Si mai trist e cand acesti oameni fac parte din acel procent de 10% de elite ale unui popor. “Prostimea” ce sa faca, daca liderii se declara satisfacuti de lume, asa cum e ea? Prostimea imita, si aproba, ba chiar mai vehement si agresiv. Si uite asa vom muri cu Miorita de gat, si peste 2000 de ani, perpetuand comportamente gresite si lucruri pe care le-am putea indrepta, daca am avea, fata de noi insine, onestitatea unei gandiri corecte. Spre binele nostru.

Eu imi iubesc tara, dar daca mai vad un procent destul de mare din cei 10% ai celor care conteaza urland ca totul e perfect, repet, desi imi iubesc tara, nu mai am mari sperante pentru ea.

Mandria de a fi roman nu inseamna a proslavi orice aberatie, doar pentru ca ea a fost nascocita in Romania. Romanii au vocatia de a fi nombrilisti, cum remarca deja de cativa ani acel prieten. “Fii atenta, imi spunea el, de cate ori se asteapta sa se intample vreo minune, in Romania va fi. Romania e buricul pamantului.” Si asa e. Nu avem luciditatea de a ne privi cu sinceritate, si de a ne folosi cu inteligenta punctele forte, incercand sa schimbam lucrurile care nu sunt tocmai bune. Confundam patriotismul cu datoria de a apara orice e zamislit aici, indiferent de calitatea sa, si cu intoleranta fata de discursuri exterioare.

Traim in dulcea minciuna ca romanul e ospitalier si ca in afara oamenii sunt reci. Stiu despre ce vorbesc, am stat 10 ani in alta tara. Am fost foarte bine primita si in aceasta alta tara, mi-am facut prieteni, am suspinat si am respirat alaturi de ei. Nu am trait langa romani, si nu i-am cautat. Nici nu aveam de ce. Poate doar daca vroiam sa am brusc in jurul meu o tesatura de bârfe și invidii).
Daca aveam vreo problema, acolo as fi avut pe cine sa sun si noaptea. Aici, nu stiu daca as avea… acasa la romanul ospitalier. Am avut ocazia sa strabat toata Romania, am vazut toate resedintele de judet. Romanul primitor e un mit. O fi existat acum cateva sute de ani. Acum, insa…
Ne faurim niste himere in care ne fortam sa credem si in care ne crestem copiii, asta in timp ce ii educam, pe alta parte, in spiritul “sa moara capra vecinului”. Un studiu efectuat de curand in companii, arata ca o proportie covarsitoara a angajatilor nu vroiau neaparat sa le creasca salariul, dar doreau sa scada salariul colegilor lor. Inca o dovada, din timpurile moderne, ca acea capra a vecinului ne sta in continuare in gat. Si continuam sa ne crestem copiii asa.
Romania e si tara lui “ce face celalalt” si “ce zice lumea”. Romanul se ocupa nepermis de mult cu uitatul peste gard, sau de pe bancuta de pe ulita, in casele altora. Si in acelasi timp romanul traieste nu dupa ce ii place, ci dupa norma “ce zice lumea”.
Cat vom perpetua toate aceste tare, si cat ne vom simti datori sa le aparam, caci, vezi Doamne!, sunt romanesti, si noi, patrioti fiind, sunt in consecinta bune, cred ca lucrurile nu vor evolua. Si daca si oameni din elita inteleg patriotismul in acest fel, chiar ca nu mai am mari sperante.

6 comments on “Patriotismul si speranta de mai bine

  1. Gabi, te contrazic: romanul e primitor si ospitalier si bun la suflet. vorbesc aici despre oameni nu despre parveniti care s-au vazut peste noapte cu o bucatica de pamant sau cu bani si acum se cred buricul targului. Ieri in piata, am cumparat un kg de ardei si dupa ce am platit, vanzatorul, un taran adevarat cu mainile muncite si nu un precupet cu ghiuluri de aur si lant de caine tot de aur la gat, mi-a mai dat el un ardei…asa, din partea lui!
    In urma cu vreo 20 de ani, student, am plecat cu cortul si cu niste prieteni prin Moldova, la manastiri. Vineri seara am ajuns la Targu-Neamt, pe un camp unde ne-am hotarat sa campam. N-aceam nimic de mancare si pe vremea aia inca nu se inventasera acolo magazinele non-stop. Am plecat eu (mai curajos!) pe la casele oamenilor, le-am spus ca suntem studenti si ca n-avem ce manca pana luni, cand se deschid alimentarele. M-am intors cu doua sacose pline de de-toate, fara sa pot plati nimic…nimeni n-a vrut sa-mi ia un ban. Aveam legume, slana, paine, adica pita…am mancat 3 oameni din ele 2 zile.
    Ma duc de cativa ani de zile in gazda prin zona Bran-Moieciu. Mereu cand vreau sa platesc, mi se spune :”cat vreti dvs” iar cand plec acasa mai primesc niste cartofi, verdeata si ce s-o putea. Nu branza (aia e scumpa si din aia traiesc acesti ciobani, nu tuica, aia iar e scumpa); dar omul iti da cat poate si-i prisoseste.
    Depinde cum il tratezi, daca iti e egal, te cinsteste, daca il faci sa simta ca tu esti “mai tare”… atunci platesti 🙂
    Dupa ce am vazut o buna parte din aceasta Europa, incercand sa cunosc oamenii locurilor vizitate, mi-am dat seama ca nu suntem cu nimic mai prejos decat ei, ca avem obiecticve la fel de frumoase si interesante ca si in afara, doar ca acolo este altul marketing-ul. Au invatat sa prezinte si sa vanda, facandu-ti impresia ca iti fac un favor, de fapt iti iau mai mult! Am patit-o! In Croatia acum 2-3 ani a incercat sa ma fure pe fata la nota de plata, in Franta am intalnit aceeasi nesimtire pe sosea ca si in Romania (intr-o localitate de pe Valea Loarei, cineva a blocat strada ca sa faca un comision la o adresa), in Barcelona mi-a fost furata geanta cu bani, documente si nici macar nu a aruncat documentele la un cos, sa le pot recupera. Padure fara uscaturi nu se poate, doar ca ale noastre nu au nimic mai mult (sau mai putin) decat ale lor. Era sa uit! In Praga, anul asta, hotelierul mi-a luat ceva bacsis ca sa parchez in fata hotelului, desi era domeniu public…iar apoi am primit si amenda ca am parcat acolo :))) – macar hotelierul putea sa ma anunte ca nu e loc de parcare acolo!
    Ceea ce nu ma face mai putin turist 🙂

    • In primul rand, bine ai venit, si ma bucur sincer sa te am aici, cu un asemenea comentariu lung si argumentat.
      Eu inteleg ce spui tu, si ai dreptate.
      Numai ca exista cateva observatii: in primul rand, eu vorbeam un pic despre altceva. Nu am spus ca nu e nimic de vazut in tara asta sau ca toata lumea e rea si proasta. Spun doar ca patriotismul prost inteles ne face sa cautionam si comportamente absurde si chestii urate, doar pentru ca sunt romanesti. Ori asta e o frana in calea progresului, pentru ca nu poti sa “cresti” decat identificand problemele, asumandu-le matur, infruntandu-le si schimband. Mi se pare ca suntem un pic cam indulgenti cu noi insine, si de aceea suntem aici azi, iar daca perpetuam acest comportament, mari sperante nu mai intrevad.

      In al doilea rand, exemplele tale sunt tare frumoase, numai ca, cu o floare (ma rog, doua, trei, sapte), nu se face primavara, si din pacate, am si eu o mie de exemple cand s-a intamplat invers. Despre cum sunt “taxati” turistii in zonele “a touristes”, cunosc, dar eu acum nu vorbeam despre turisti si turism, pentru ca daca deschidem subiectul asta, teama mi-e ca romanii ies cam rau la cum se poarta cu turistii si mai ales la preturile absurd de mari pentru servicii absurd de proaste 😉
      Iar apropo de furat, nu vreau sa ma gandesc, la mine e un subiect sensibil… poate nu stii, dar mie in Romania mi s-au furat DOUA MASINI, fara a pune la socoteala o geanta cu totul, mai recent, la un restaurant, un portofel din geanta (da, cu tot cu acte, da, nu le-a aruncat nicaieri), radioul din masina (prin spargerea geamului). Cert, mai incolo mi-au furat masina aia cu totul, ca sa nu mai am probleme sa schimb doar geamul… In zece ani de stat in Franta in diverse locuri, nu mi s-a furat un ac. Dar repet, nu asta era subiectul postarii.
      Ci revolta mea fata de oamenii care impiedica progresul, cautionand orice porcarie doar pentru ca este romaneasca.

      Si apropo de Romania si diferente, te rog citeste http://www.mirandolina.ro/2010/08/23/respectul-marfa-rara/, si http://www.mirandolina.ro/2010/08/28/disperarea-pentru-mancare-la-romani/

      Te imbratisez cu drag si te mai astept.

  2. Am citit cu atentzie. E un punct de vedere interesant si bine argumentat si am fost pentru o secunda gata sa aplaud. Comparatzia cu dragostea e adevarata si coerenta. Numai ca, cel putzin aici, in America de Nord (sint in Canada), dragostea este impartita in 2 etape: infatuare si dragoste. Infatuarea este pasiunea, dragostea aceea de inceput, care ne aduce impreuna, ne face sa miscam muntii, e orbirea cu care natura ne-a inzestrat ca sa ne putem aduna in cupluri. Dragostea este acea etapa matura, poate mai potolita dar mult mai adinca, cind “de ce-urile” se ascund, pleaca, se ratacesc, unde lucrurile nu mai sint chestionate. Subscriu la ideea aceasta (nord-americana sau nu) si cred ca pt ca sa ajungi la dragostea aceea neconditzionata – fara motive aberante, fara ridicari la cer, acceptind si ce e bun si ce e rau (poate chiar uitindu-ne cu drag si intzelegere la anumite defecte), trebuie sa treci prin etapa incipienta. Nu cred ca romanii au facut-o si asta ma aduce la una din ideile mele mai vechi.
    Pina la urma, totul e o minciuna. Nu exista persoana perfecta si nu exista tara perfecta. Este doar modul in care ne uitam la ele care le face perfecte. E nevoie de acei ochelari roz pentru ca sa ne atasam si de persoana si de tara. Ma uitam cum postul national de TV – CBC – transmitea mici secvente din filme sau scene filmate in special, asa, ca publicitate la tara. Erau toate momente eroice, emotionante, dar nu de patetism ceausist, ci de simplitate si idealizare. Ma regaseam, eu, un venetic, emotionat si mindru ca am cetatenia canadiana. Sint convins ca acelasi eveniment avea si contra-argumente, si cineva ar fi putut spune “Ce mare scofala?” cum spun adesea romanii despre realizarile altor romani… dar evenimentul, prin unghiul partinitor din care era privit, isi atingea scopul urmarit: de a insufla aceasta iubire pt o notiune abstracta cum e o tara, mai ales una cu atita amestecatura si lipsita de un numitor comun.
    Deci, in viziunea mea (care incearca nu s-o combata pe a ta ci s-o completeze), romanii trebuie sa imprumute acea vedere partinitoare, sa nu mai minimizeze, sa caute oamenii mari de ASTAZI la fel de mult cit se inchina la valorile pe care timpul le-a confirmat… si poate ca in timp vor ajunge si la dragostea adinca, cea care nu se lasa afectata de defecte.
    Mult succes cu blogul tau!

    • Pe principiul “mai bine mai tarziu decat niciodata“, vad ca am promis un raspuns si nu m-am tinut de cuvant. Deci 🙂
      Pentru ca a revenit cumva iar discutia, azi, in mintea mea, adaug (tot nu pentru a te contrazice, ci pentru a completa): apropo de patriotism, {nu chestia aia pe care o faci fluturand stindarde dar neintelegand mare lucru}: in 1992, in primul an de facultate de jurnalism la Bordeaux fiind, am spus la un curs, in fata profesorului si a colegilor mei (toti francezi), “Vin dintr-o tara mica din Estul Europei“. Eu ma refeream prin “mica” (si da, evident, marimea nu conteaza :D) la faptul ca e jumatate din Franta ca suprafata, si ca nu avem o limba de circulatie mondiala, etc. Ei s-au uitat oripilati la mine si au spus: “tara din care vii nu poate fi niciodata mica.” Le-am explicat de ce spusesem “mica”, dar au insistat. “Tara ta nu e niciodata mica.” Si nu e doar o lozinca, ei chiar apara cu ghearele si dintii orice e frantuzesc, am vazut asta suficient de mult timp.

      Sigur ca nu e corect sa scuipi peste ceea ce ai…. Dar una-i una si alta-i alta. A fi lucid si a corecta ce e de corectat, nu exclude sa ai mandria apartenentei, cum bine observai acum ceva timp (un an jumatate? :D)

  3. Pingback: Scrisoare catre romani: patriotismul, o vorba mare « Mirandolina – Oglinda lumii prin ochii mei

Te ascult