Prima lectie de viata, renuntarea

2 septembre 2009

Am vazut alaltaieri o scena, in aparenta banala, dar care mi-a declansat un proces de reflectie profunda.
La Ikea, la restaurant, la locul de joaca, un copil, de un an si ceva, maxim 2, care urla din toti rarunchii pentru ca trebuia sa plece de acolo, si trebuia sa abandoneze acolo jucariile locului. Mama sa incerca sa-l consoleze. Desi copilul era vadit prea mic pentru a intelege aceste argumente, ea ii explica: « Trebuie sa lasam jucariile aici. Nu sunt ale noastre. O sa-ti cumpere mama o jucarie la fel, sa fie a ta. »
De obicei, copiii urlatori in spatii publice ma enerveaza, sau in cel mai bun caz, ma fac sa ma uit sever la parintii care ni-i impun.
Insa acum, situatia, in aparenta banala, cum spuneam si la inceput, mi-a trezit urmatorul gand: « De fapt, renuntarea la ceva ce ne place este un proces care trebuie invatat cat de devreme. » Prietena mea, care era langa mine, a adaugat: « Unii nu invata niciodata asta. »

E de fapt una din cele mai importante lectii de viata: a sti sa renunti. A sti sa imparti, in varianta de altruism a intamplarii. A sti sa lasi si altuia.

Sau, (in varianta de pura renuntare), e important de fapt sa intelegi cat se poate de devreme ca nu poti avea tot ce-ti doresti in viata. Ca vor fi mii de jucarii in jurul tau, in anii pe care-i vei traversa, mii de jucarii de care nu vei putea sa te atingi, sau cu care iti va fi permis sa te joci, insa un timp limitat, dupa care va trebui sa stii, elegant si demn, sa le lasi acolo de unde le-ai luat. Pentru altii, sau pentru nimeni. Sa le lasi, la voia intamplarii, incercand sa nu privesti in spate. Sau sa privesti, dar asta sa nu-ti provoace drame. Sa privesti doar cand stii ca ai taria sa o faci.

Desigur, e dureros. E dureros sa te desparti de ceva ce-ti place. E dureros sa renunti la gandul ca poti avea, mai ales atunci cand ai atins, ai tinut in mana acel ceva, si cand ai avut senzatia clara de bine, de implinire. Ba chiar ai avut dovada ca acel ceva in mana ta, se potrivea acolo. Dar din diverse motive, viata face ca acel ceva (general vorbind, acel ceva putand fi foarte divers), sa nu poata ramane la tine, cu tine. Si sa trebuiasca sa renunti. E greu. E dureros. Cine spune ca nu e dureros, minte. E important insa sa invatam devreme in viata, (aproape inainte de a invata sa vorbim articulat) acceptarea durerii. Impacarea cu ea. Acceptarea renuntarii. In mod elegant, cu capul sus si privirea limpede. Limitand, pe cat posibil, durerea, macar in timp, daca nu in intensitate. Chiar daca alaturi nu o vom mai avea pe mama care ne sopteste duios: « O sa-ti cumpere mama una la fel, sa fie a ta. » Mama nu va mai fi acolo, sau chiar daca va fi, mama nu va putea mereu cumpara ceva la fel.
Cateodata trebuie sa renuntam la lucruri pe care stim cu certitudine ca nu le putem regasi nicaieri, niciodata. Pe care stim ca nu le vom putea inlocui. Toata arta de a trai consta in a sti sa renunti, discret, elegant. Si in a sti sa iti limitezi durerea. Minte cine spune ca nu doare. Ba doare, doare al dracului de tare, chiar daca ai invatat lectia inca devreme. Chiar daca ai un caracter mandru si demn. Chiar daca stai in picioare, desi te doare atat de rau incat durerea te incovoiaza ca o lovitura de pumn in stomac. Te chirceste, sufleteste macar.

Si e important sa inveti lectia renuntarii, mentinandu-ti totusi ambitiile, fanteziile, dorintele. Adica e important sa stii sa renunti, dar sa intelegi ca o renuntare nu implica renuntarea la orice, definitiva. O renuntare punctuala nu inseamna anihilarea planurilor, dorintelor, aspiratiilor. E important sa poti renunta, avand in acelasi timp curajul de a avea alte teluri, tinte, fara sa te descurajezi, fara sa te inchistezi, fara sa te inchizi in cochilie. Sa renunti, cu privirea senina si capul sus, chiar daca doare al naibii. Fara sa invinuiesti pe nimeni pentru faptul ca a trebuit sa renunti. Fara sa ai nevoie sa negi atractia pe care o aveai pentru jucarie. Fara sa ai nevoie sa o improsti cu noroi, sa ii negi calitatile, sa o ponegresti. Fara sa iti fie rusine de faptul ca ti-ai dorit-o, si ca ai trait ceva frumos. E important sa stii sa renunti, acceptand ca renuntarea face parte din viata. Ca e o etapa pentru a merge mai departe. Pentru a-ti fixa alte orizonturi.

Acum invart povestea la care am asistat, pe toate partile. Si abordez cu totul si cu totul alt unghi. Sau poate…. ? Poate ca mama nu ar trebui niciodata sa ne spuna: « O sa-ti cumpere mama unul la fel, sa fie al tau. » Poate aceasta promisiune, cu rol de consolare, e prima minciuna (sigur, cu scop nobil, dar tot minciuna ramane), pe care parintii o rostesc in fata copiilor, desi stiu ca niciodata acel ceva pierdut nu va putea fi copiat, cumparat, replicat. Si ca nu exista consolare posibila. Ca singura posibila iesire din situatie e renuntarea. Pura. Constientizarea faptului ca nu putem avea chiar orice. Intelepciunea de a pasi mai departe.
Poate mamele ar trebui sa se rezume la a explica: « Trebuie sa lasam jucaria aici. Nu e a noastra« , eventual adaugand un « O vom gasi data viitoare cand venim« , decat sa promita: « vei avea una la fel« . Poate in unele cazuri e chiar o minciuna, in sensul propriu. Poate chiar sunt mii de mame care nu pot cumpara copiilor lor ceva la fel, ca sa-i consoleze. Nu stiu daca e o minciuna utila. Nu cred ca e buna, constructiva, desi scopul e alinarea. Poate ca aceasta promisiune este cea care declanseaza si mai multe dureri, caci sperăm și așteptăm acel altceva care ni se va oferi si care seamana perfect cu ce nu am putut avea. Si in cele mai multe cazuri, acel altceva nu vine. Si adesea, nici macar nu exista. De unde decurg alte dureri, alte frustrari, alte deceptii.

Dincolo de asta, sunt unii care nu invata niciodata aceasta lectie. Si pentru ca ei nu au invatat lectia unu, pun probleme celor din jur. Ii recunoasteti, sunt printre noi. Sunt, de pilda, cei care nu stiu sa piarda un joc de carti intre prieteni. Sunt cei care pun in carca celorlalti orice lucru care nu le iese. Sunt cei care gasesc tapi ispasitori intotdeauna, iar o relatie care nu functioneaza e intotdeauna din vina celuilalt. Pentru ca, asa cum nu stiu sa renunte, nu stiu nici sa-si asume nimic. Caci renuntarea, ca lectie, vine pereche cu asumarea… Asumarea unor acte. Asumarea si insusirea unor momente frumoase, chiar daca trecute. Asumarea fericirii. Asumarea si recunoasterea paradisului pierdut. Asumarea inclusiv a unui sentiment de lipsa. Cauterizarea ranilor.
Si trecerea mai departe. Inspre inseninare.