Archive for juin 2009

De zile intregi, se vorbeste aproape numai de asta. Si din pacate, oameni cultivati si cu un nivel de inteligenta destul de mare, nu au puterea sa recunoasca ca de fapt da, asta e, scoala romaneasca chiar scoate tampiti. Au sarit toti deontologii lui peste sa contrazica, sa condamne, sa se simta jigniti. Si cei de dreapta si cei de stanga, si cei de centru. Sigur, mie nu-mi place personajul Basescu, sigur, in cea mai mare parte a timpului mi se pare aiurea si mitocan, dar… asta nu inseamna sa nu pot fi de acord cu el atunci cand spune ceva adevarat. Consider ca este o onestitate fata de mine insami. Sigur, e un mod simplist de a rezuma lucrurile. Sigur, nu trebuie sa generalizezi. Dar pe ansamblu, cei care ies azi din scoala, dupa 12 clase, au un nivel mult mai scazut decat cei care ieseau acum niste ani. Si nu, nu-mi spuneti ca nu stiti asta. Macar voi, cei ca mine, cei din generatia care are astazi 30 de ani. Chiar nu se vede asta? Priviti in jur, discutati cu cativa dintre ei. Priviti cum scriu in limba romana. Si nu, nu e doar un limbaj de messenger. Asta nu e o scuza. Pentru ca messenger folosim si noi, cei de 30 de ani. Si folosim messenger si ICQ-uri de peste 10 ani. Si asta nu inseamna ca nu mai vorbim romaneste. Priviti ce vocabular restrans au. Folosesc doar fondul comun de cuvinte. Am ramas uluita, de vorba cu niste copii din acestia, pentru ca mi-au spus ca eu folosesc, in vorbire, cuvinte pe care ei nu le inteleg. Ei aveau 18 ani, erau in clasa a 12-a, si va promit, pe cuvantul meu, ca nu foloseam cuvinte rare. Care e explicatia? Nivelul lor extrem de slab, asta e tot. Ati auzit voi vreodata, printre generatiile noastre scuza: « Nu pot sa citesc mai mult de o pagina, ca ma doare capul« ? Mi s-a parut ca nu aud bine. Si am auzit asta de mai multe ori:  una la prima mana, in mod direct, si a doua mi s-a povestit, auzita din cu totul alta parte. Deci e o scuza generala raspandita in generatie. Imi amintesc de mine si de colegii si prietenii mei de la 17-18 ani. De profunzimea de gandire pe care o aveam, de scrisorile de dragoste (si nu numai), pe care ni le scriam, de rationamentele pe care le puteam dezvolta. Ascultati-i un pic cum vorbesc. Sa nu mai zic de procentul extrem de mic al celor care stiu sa spuna « pe care » acolo unde trebuie folosit asa… (Bine, recunosc, asta e boala grea, si a multor generatii…si mai mari, si mai mici.) Ascultati-le putin preocuparile. Ce isi doresc in viata, ce pretuiesc, ce nazuinte au. Masini, bani, femei, masini, bani, barbati. Deci, scuturati-va, treziti-va, de ce anume considerati ca scoala romaneasca nu scoate tampiti? Repet, poate e o generalizare prea dura, dar din pacate, e chiar adevarata. Copiii nu ajungeau asa in clasa a 10a, sau a 12a, acum niste…

Am pretentia despre mine ca incerc mereu (si ca imi si iese – destul de des), sa fiu obiectiva. In sensul ca daca o persoana pe care nu o agreez 100%, spune un lucru in regula, sa nu contrazic doar din principiu acest lucru. Am pretentia ca sunt o persoana evoluata, careia nu i se intuneca privirea cand trebuie sa duca o discutie in contradictoriu, sau sa asculte argumentele unor parti adverse. Am pretentia ca pot intelege si explicatiile unor oameni cu care nu sunt intrutotul de acord, daca reusesc sa-mi demonstreze ca au dreptate. Si de ce zic asta? Ce a zis omul ala cu tinichigii sau ospatarii sau ce o fi zis el, n-am avut nimic de spus. Ce a explicat azi ca ar fi vrut sa spuna, dar ca nu si-a permis cuvantul, si atunci a iesit altceva, ei, bine, sunt de acord. Oricat ar fi de revoltator. Da, scoala romaneasca scoate o gramada de tampiti. Ies o multime de tampiti cu patalama. Nimic mai adevarat. Trist, dar adevarat. Sincer. E de ajuns sa te confrunti macar un pic cu cativa din noile generatii de absolventi de bacalaureat. E ceva de speriat. Fara exagerare. Si mai incolo. La facultate. Oamenii isi cumpara diplome. Nu e concluzia mea, nu e concluzia dupa ce am vazut nu stiu ce stiri. E concluzia unui ochi extern (neromanesc), care lucreaza in recrutare. Si care s-a speriat de nivelul absolventilor de facultate (adesea au chiar cate doua-trei facultati, la ce le-o fi trebuind, frate!). Si concluzia lui -generala- e ca aici, oamenii cumpara diplome. Si ca sunt disperati dupa diplome (aduna aiurea doua trei facultati, fara noima, fara legatura intre ele, fara un curs normal de cariera, fara un plan concret). Cred ca ajunge daca spun atat. De aia merge totul pe dos. Dintre acei oameni, multi intra in viata activa. Si fac ce stiu, adica nimic. De unii se mai lipeste cate ceva, de altii nu. Si apoi, sistemul promoveaza tot felul de non-valori, din cauza nepotismului sau altor motive la fel de importante. (fustita scurta, par blond -da, stiu, sunt sau ma rog, eram blonda, gura!-, foloase materiale, etc. — cu imaginatie) Rezultatul? Tara asta care arata asa, dupa 20 de ani. Caram bolovani in intersectii si facem ursi si girafe din iarba, in timp ce altii construiesc drumuri si cladiri, inventeaza avioane, masini si minuni. 200 de ani sau poate 2000 trebuie sa mai treaca. Si nici asa nu sunt sigura. Mi-e ca asta ne e nivelul, asta ne e caracterul. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Acum cativa ani (nu putini, sase pare-se, dupa calculele noastre), am cunoscut o persoana, pe internet, jucand carti pe yahoo in saloanele de limba engleza. Mi-am dat seama ca e roman dupa nickname. Am intrat in vorba si mi-a placut la nebunie ca era foarte ok, prietenos, la locul lui, fara nicio vrajeala 🙂 As fi fugit mancand pamantul daca as fi simtit, fie si o secunda, ca se gandeste la agatat:)) Ne-am castigat reciproc increderea, si foarte repede, am devenit confidenti. Confidenti din aceia, pana la capat. Am traversat amandoi ani tulburati si tulburatori. Ne-am plans reciproc pe umar pentru povesti triste. Am ras impreuna cand ne povesteam chestii nostime. Ne-am povestit si bune si rele. Nu vorbeam des, dar vorbeam mult in sensul de foarte intens si sincer. Confident:) Nu ne-am vazut niciodata, si nici macar nu s-a pus problema. Nici macar numele nu ni l-am stiut. Ne-am stiut doar nickname-ul de pe internet. Ah, si, da, apoi, eu, pentru el, am devenit „ziarista”. Dar atat. Nu ne-am propus deloc sa ne vedem, pur si simplu discutiile se desfasurau in alte sfere. Dar ne era bine sa ne stim acolo. Ne stiam bucuriile, framantarile. Asta seara ne-am cunoscut. A fost ca si cand ne stiam de o viata. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Acum, ca tot s-au apucat sa vorbeasca de Google si X si Vanghelie, mi-am amintit ceva. Cea mai tare cautare pe Google pe care am vazut-o in ultimii ani (si nu, nu are legatura cu blogul, ci am vazut pe cineva cautand asta…), este « cum sa pastrezi o relatie » 🙂 Generatiile care s-au nascut cu internetul au impresia ca Google are raspuns la orice. Ca si cand exista solutii gata pregatite:) share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It